Ciucașul, muntele meu cald

munților mei,

Am păstrat scrierea acestui jurnal pentru când mi-o fi mai dor de munte. Și-mi e atât de dor încât aș dezerta. Sunt de câteva săptămâni în Cehia și refuz cu înverșunare să caut un colț de lume pe-aici care să semene a munte. Eu vreau Carpații mei. Nu știu dacă pot fi înțeleasă, poate părea absurd, dar eu nu vreau alte păduri, alte ape, alte frunze galbene, alți colți de stâncă, alte creste, nu vreau înălțimi care să însemne doar numere și denumiri ce nu-mi rezonează în suflet. Cred că m-am născut prea târziu pentru mari ambiții, dar la timpul potrivit pentru a iubi.

Flori din Ciucas: Brandusa de toamna

N-aș putea spune ce înseamnă pentru mine Ciucașul. E muntele în care am trăit pe o ceață nebună prima mea tură solitară, unde un soare superb de octombrie mi-a umplut inima de bucuria singurătății, e muntele unde privirile mele și-ale lui Andrei s-au prins de mână pe cărările albe ale primei zăpezi, e muntele unde am revenit plină de speranță după o perioadă de recuperare, e muntele care, nefiind nici cel mai frumos, nici cel mai măreț, e ACELA în care îmi doresc ca fiecare toamnă și primăvară să mă întâmpine cu brândușe…

Unde, când, cine şi cum

locul: Munţii Ciucaș

data: 29 octombrie 2011

drumeţi: 11 pinguini (Căpitanu’, Em’, Muha, Vintilă, Vio, Gabi & Cerasela, Kya & Alois, Andrei & Claudia) … și-un Hans

traseu: punct albastru din Cheia + o vale nemarcată (a Gropșoarelor) + cruce roșie pe Culmea Gropșoarele-Zăganu, Stâna din Zăganu + bandă albastră înapoi spre Cheia

timpi: o zi lumină de toamnă (8 ore) cu pauze și (în premieră) fără bălăureală

mulțumiri speciale Căpitanului pentru traseu!

harta (a se citi nota din subsolul postării):

fragment harta Ciucas. Traseu: Cheia-Gropsoarele-Zaganu-Stana Zaganu-Cheia

Era și timpul de-o pinguineală

Asta se traduce prin munte, pinguini, ceva de-ale gurii, ceva vin și multe povești. Cum eu și Andrei aveam de gând să ne petrecem week-end-ul în Ciucaș și-am dat de știre încă de pe marți seara, Vintilă a pus mâna pe telefon să convoace și restul pinguinilor din provincie și, cum rar se întâmplă, am reușit să hotărâm ceva în altă zi a săptămânii înafară de ultima, adică vineri.

Ni s-au alăturat și (neobosiții) Mike cu Radu, cu un alt plan ceva mai combativ pentru ei, și anume o alergare prin Munții Tătaru cu traversare în Ciucaș. Zilele bune se cunosc de dimineață și deși frigul toamnei ne-a zgribulit un pic, soarele părea să aibă o strălucire cu tâlc în priviri.

Cu gândul plecării ca o umbrelă menită să-mi fure soarele, fiecare pas a căpătat o greutate în plus sub zbaterile dorului de munte ce se naștea deja. Și nefiind singurul dor, am căutat să mă las furată de peisajul Ciucașului, atât de drag mie. Nu știu cât am reușit s-o fac, cred că am mângâiat din priviri fiecare colțișor și tot n-am făcut-o destul, judecând după regretele ce mă încearcă acum când sorb din fiecare poză strălucirea acelei zile.

Pe o văiugă lungă-n sus

Ne-am urnit pe la un 10. Am lăsat mașinile vis-a-vis de barieră, asta după ce ne-a întors din drum un nene pădurar care intrase pe forestier fără să închidă “poarta” după el. Morala e simplă: casa cu ușa dată de perete, nu duce lipsă de musafiri. Asta însă trebuie să dea de gândit și altădată, oricum niciodată nu mi-au plăcut barierele – sunt controlabile de oameni și situații despre care nu știu ceva sigur.

Mai întâi ne-a întâmpinat pădurea de foioase și un drum forestier pe care lipsa buștenilor tăiați l-ar fi făcut cu adevărat idilic. Se taie de peste tot unde se poate tăia, se plantează în regim de eveniment… Nu vreau să admit simplu și românesc “asta e”,  când e vorba în fond, doar de iresponsabilitate.

Ca între prieteni, vorbă multă, voie bună și totuși, nu mă pot prinde pe aceeași lungime cu ei. Mă uit la munte, la pădure, la soarele ce arde stâncile golașe ale Ciucașului și tot ce simt e asemenea brumei netopită din umbră. E atâta toamnă în jur că simt că mă voi legăna și eu ca o frunză până când voi da de pământ, însă de alte pământuri, străine, poate mai frumoase și mai interesante, dar fără să-mi dea sentimentul acela de încântare ce nu trece odată cu mutarea privirii în altă parte…

Mergem într-un ritm destul de bun dat și de nerăbdătorul Hans, dar și profităm de soare pentru câte o pauză. Avem atâtea să ne spunem unii altora că discuțiile sunt fără cap și coadă.

drumuri ce ne duc în munte

toamna in Ciucas

 

toamna in munti

cel mai frumos albastru e cerul toamnei în munți!

cel mai frumos albastru e cerul toamnei

alb, galben, veșnic verde

bruma alba, stejari galbeni, brazii mereu verzi

lumină și culoare

lumina si culoare - toamna in munti

mica pepinieră

Ciucas toamna

Câte ceva și despre traseu

După ce punctul albastru își continuă direcția spre Muntele Roșu, rămânem pe drumul forestier ce devine tot mai puțin bătătorit. Trecem un firicel de apă, apoi urcăm prin pădure de-a dreptul până într-o poieniță ce se deschide în umbra a unor copaci seculari și sub care, zărim în cele din urmă acoperișul unei stâne. Poiana e plină de urzici și brusturi înmuiați de brumă, dar încă buni să te afunzi în ei și uneori, să te simți pișcat. Stâna nu cred că a mai fost folosită în ultimii ani, dat fiind faptul că împărăția buruienilor se arată nestingherită. La capătul superior al poienii, facem pauză la un bolovan mare de piatră, după care vom continua urcușul prin dreapta lui.

N-a trecut mult și undeva în stânga potecii e un foișor de vânătoare (cred) judecând după amplasarea lui și a locului cu momeală pentru urși sau alte carnivore. Am auzit la radio într-o zi că ar exista genul ăsta de foișoare unde poți plăti să observi animalele pădurii. Cristi s-a urcat până acolo, cineva din grup trebuia să o facă – acum mă mir că nu ne-am urcat toți. Urcușul se continuă pe firul văii, tot mai accidentat, preț de maxim o jumătate de oră.

Curând aveam să ieșim într-un mic luminiș la baza unei văiugi ușor împădurite, de unde stâncile golașe ale golului alpin se vedeau tot mai clar și unde, pe o direcție menținută în sus aveam să urcăm până în Culmea Gropșoarele, puțin după șaua “La Răscruce”.

ne despărțim de punctul albastru
padure toamna

trecem un firicel de apă – nu cred că mai e vreun izvor mai sus
Ciucas: padure toamna

în poienița cu stână și copaci seculari
Ciucas: stana si arbori seculari

era și timpul să vi-l prezint pe Hans
prieteni la munte

parcă ar vrea să ne spună multe, de i-am desluși cuvintele
copacul sau padurea

foișorul
Ciucas: foisor de observatie animale

O zi superbă de toamnă

Nici că mi-aș fi putut dori o vreme mai frumoasă pentru tura de dinaintea plecării. Sau o companie mai plăcută. După o pauză de masă binevenită, am început adevăratul urcuș. Ne-am înșirat fiecare după puteri, fără a urma o potecă anume, luptându-ne cu treptele înalte de pământ și iarbă, dar și bucurându-ne de peisajul ce se dezvăluia odată cu altitudinea: Bucegiul și Coștila la orizont, Cheia între șiruri crestate de munți și dealuri, văiuga noastră scăldată în soare.

Am avut chiar plăcuta surpriză să găsesc câteva pete de zăpadă la umbra pădurii, că tot îmi părea rău că ratasem prima ninsoare din iarna aceasta, apoi câteva brândușe de toamnă ce sfidaseră valul de frig și ofilirea. Nici nu-mi doream mai mult. Încă o dată Ciucașul meu drag mă primea cu brațele deschise. Și cu toate acestea, simțeam că fac eforturi uriașe de a-mi păstra gândurile numai pentru frumusețea muntelui.

Partea superioară a văiugii e un pic mai abruptă, dar în condiții fără ploaie, gheață, zăpadă se poate urca fără probleme. Ne-am împrăștiat care pe unde i s-a părut mai ușor și cu un ultim efort ne-am bucurat de poteca lină și plată a Culmii Gropșoarele-Zăganu.

cum să te saturi de așa priveliște??!
Ciucas: vedere spre Cheia

e greu urcușul, da’ș mai vrea!
Ciucas: traseu nemarcat pe Valea Gropsoarelor

pare un pic abrupt, dar nu se simte dacă e totul uscat
peisaje Ciucas

aici am luat-o pe trei cărări sau chiar mai multe – adică fiecare după feeling
Ciucas

gânduri, avioane și mult cer albastru
omul si muntele

Ciucașul în zilele lui bune – Vârful Ciucaș la orizont, noua Cabană Ciucaș undeva prin mijlocul fotografiei
Varful Ciucas, Cabana Ciucas

noi doi

noi doi

tot… noi doi (eu și Ciucașul 😀 – am făcut special poza asta)
eu și Ciucașul

Ne așteptam ca sus pe culme să întâlnim binecunoscutul vânt de Ciucaș sau măcar un văr mai slăbuț, însă surpriză! Zilele bune ale Ciucașului sunt numărate și noi am primit una dintre ele. O vreme am stat doar cu Andrei așteptându-i și pe ceilalți. N-am mai fi plecat, era perfect să te întinzi și să dormi acolo. Cred că oricât de greu aș urca un munte, aș simți la fel: ultimul pas al urcării e primul al coborârii și bucuria mi se amestecă cu inevitabilul regret că nu pot opri aceste gânduri.

Traseul pe Culmea Gropșoarele-Zăganu e unul dintre cele mai line și frumoase. Picioarele se odihnesc în sfârșit și energia își recapătă soldații – până la urmă e soare, cald, nu bate vântul, pauzele dese, iar peisajul face ca orice neajuns, dacă există, să dispară: munți pretutindeni, abrupturi spectaculoase și stânci golașe, succesiuni nesfârșite de văi și dealuri, vegetație de tot felul, afine și merișoare (asta dacă nu apucă să dea brumă) toate la îndemâna privitorului ce nu poate cred eu, să rămână indiferent.

Coborârea a început în lumina portocalie a soarelui pregătit de asfințit. Nu-mi venea să mai fac un pas și totuși pașii alergau la vale… Cu toate astea, ca de fiecare dată, inima îmi crescuse în piept gata să se spargă de încântare! Acum, mă întreb, oare câte ture la munte mi-ar face diminua sentimentul ăsta? Mă bucur că n-apuc să trăiesc atât de mult…

Câteva poienițe, câteva crânguri, o coborâre susținută de pantă și iată-ne în Poiana Stânei din Zăganu. Cum de trece timpul ăsta așa repede? Și am încercat să trag de el în fel și chip. O bufniță (sau o buhă – aici mă declar învinsă că deși le-am văzut și la zoo tot nu știu care e cum e) ne-a atras atenția. Am pornit încetișor pe urmele ei și m-a lăsat destul de mult să mă apropii. Oricum, frumos exponat. Am simțit din nou binecuvântarea zilei asupra mea. Primisem tot ce îmi dorisem, chiar și mai mult.

nimic nu-mi poate potoli dorul de stâncă
stancarii in Ciucas

îmi vine să rămân tot mai în urmă
trasee marcate in Ciucas - coborarea de pe Zaganu

după bufniță
bufnita

Poiana Stâna din Zăganu
Poiana Stâna din Zăganu

de ăst foc al pădurii aș arde oricând și eu
padurea toamna

ultimele frunze
stejarul in flacarile toamnei

ne adâncim în pădure

rădăcini, copaci, frunze, oameni, întuneric…

Pe drumul spre Cheia ne-au apărut în față și Mike cu Radu și împreună, odată cu întunericul am ajuns la mașini.
A urmat o seară frumoasă, ca între prieteni și o dimineață încredibil de caldă și de luminoasă, dar care m-a pus în fața faptului împlinit: mai aveam o zi de stat acasă, trebuia să las muntele în spate, să mă pregătesc sufletește pentru ce urma, să-mi pun sub cheie o parte din inimă. Nu știu la ce mă gândeam când duceam lucrurile la mașină, dar uitându-mă spre terasa casei și văzându-i pe toți pinguinii laolaltă, chipurile lor vesele în soarele ce mă parcă mă petrecea anume în așa straie, am împietrit pe dinăuntru. N-am zis nici pa, nu i-am îmbrățișat, deși mi-aș fi dorit să fac asta. Am vrut doar să pornim odată, să plec, să plec, să…

Am mai privit o dată Ciucașul de la mestecănișul din Măneciu, unde Andrei mi-a lăsat câte clipe doar pentru mine și copacii atât de dragi mie. Am avut un sentiment foarte ciudat – muntele mi-a părut dintr-o dată foarte mic, mult mai mic decât știam că se vede de acolo – iar apoi am simțit ochii că mi se umplu de lacrimi. Pe cine mințeam eu? M-aș fi întors pe munte, pe același traseu de zece ori dacă asta ar fi putut însemna să nu plec. Cum am gândit asta, muntele a crescut la loc și-am zbughit-o spre mașină, zâmbind ca un copil fericit căci aflasem un lucru de care avusesem tot timpul habar, dar nu-l conștientizasem pe deplin:

mă voi întoarce!

 

Ciucașul, pinguinii și o mare de zâmbete
pinguinii - prieteni si munte

___________________
Mai multe fotografii: Octombrie in Ciucas

Notă: privind mai bine harta, îmi dau seama că se prea poate să fi greșit puțin partea nemarcată. Cred că a fost vorba de Gropșoarele-Stână, adică valea de până în cea marcată de mine cu roșu. Rămâne așa până la alte lămuriri 😀

12 Comentarii

  • Cuvinte frumoase nu am la ora asta, asa ca o sa apreciez acest RT in stilu meu caracteristic, “misto rau fata, sa-mi bag……, romantic-n …. mea.” De fiecare data cand ma uit pe jurnalele tale ma minunez de ce poze poate sa scoata rasnita aia a ta, dar incep sa pricep si de ce, se numeste talent. Urmatorul aparat pe care o sa il achizitonez o sa caut sa aiba si acea functie “talent” caci fara vad ca nu iese nimik :d.

  • @Vintila: stil-nestil, n-ai mai fi tu daca ai da-o pe romantisme 😛
    Cat priveste rasnita mea – Micuta – are si ea partea ei de vina. Cu un pic de soare, face treaba buna. Nici n-o prea gadil eu pe la setari si cred ca asta ii place ;))

    Nici ale tale nu-s rele pozele si inca mai au si ceva in plus: au multe personaje! Eu nefiind un “fotograf” amator de oameni, ma bucur ca e cineva care ne mai face si noua poze :)

  • E a doua oara cand te vizitez pe ziua de azi 😀 Prima oara in fuga, m-am uitat cu nesat la fotografiile tale si mi-am amintit de Ciucasul atat de drag si mie . A doua oara am zabovit nitel mai mult, sa ma cufund in povestirea ta care m-a pus si mai tare pe visare. Superbe culori ati prins! A fost cred ca un cadou pentru tine, inainte de plecare. It doresc sa treaca timpul cat mai repede si sa ai parte de cat mai multe zile petrecute sus, in inima muntelui! :) Si ca sa te amuzi nitel, iata un filmulet in care personajele mi s-au parut atat de haioase si seamana parca nitel cu unul din imaginile tale.. :) http://www.trilulilu.ro/cornel994/d1fb7235434835?utm_source=hotnews&utm_medium=widget&utm_campaign=video

  • E a doua oara pe ziua de azi cand iti fac o vizita :D. Prima oara a fost in graba, cand nu am rezistat sa nu ma uit peste fotografiile tale pline de culoare si soare, din Ciucasul atat de drag si mie. A doua oara am reusit sa zabovesc mai mult, cand povestirea ta m-a pus si mai tare pe visare :). Cred ca aceasta iesire a fost ca un cadou pentru tine, inainte de plecare. Iti doresc sa treaca timpul cat mai repede si sa te intorci acolo sus, in inima muntelui! In final, iti las un link cu un filmulet in care personajele mi s-au parut atat de haioase si parca seamana nitel cu un personaj din imaginile tale… :) http://www.trilulilu.ro/cornel994/d1fb7235434835?utm_source=hotnews&utm_medium=widget&utm_campaign=video

    P.S. Sper sa nu intre de 2 ori comentariul … primul cred ca nu “s-a dus”.

  • @Mircea: multumesc de vizita si pentru cuvintele tale

    @Rose: Fuji S1000fd – Micuta, cum il alint eu :)

    @Gabi: nu s-au pierdut, nu stiu cum de-au ajuns in spam :( cred ca din cauza link-ului de la trilulilu, doar ca intotdeauna verific inainte sa sterg.
    Multumesc frumos pentru incurajari, cu atat mai mult stiind ca ma intelegi si neaparat multumesc de link, e demential – sunt asa faine ca as creste una pe balcon 😀

  • superbe culorile toamnei! Frumoasa tura. Si nici nu ma indoiesc ca e vorba de talent dar totusi, sunt curioasa: ce aparat e? :)

  • Culorile de toamna…o splendoare! Ciucasul este unul din muntii mei preferati. Aici am degerat, am petrecut o noapte pe furtuna in adaposturile de pe creasta Gropsoare, era sa fiu luat de vant iarna pe Ciucas etc. Aventuri, ce sa mai…

  • @Dan: de-asta am zis ca-i muntele meu cald. Am auzit atatea povesti “de groaza” despre Ciucas cu vanturi, geruri, ploi incat ma simt o norocoasa sa am parte de vreme buna aproape de fiecare data.
    Prima intalnire a fost ce-i drept pe ploaie, ceata si mormaituri de urs, dar a tinut o zi :)

  • E si muntele meu!!! Primul :) Si cum primul nu se uita niciodata …. 😉

    Frumoasa descriere, ca de obicei. Felicitari!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *