Ciucaș X3 2015 sau de ce maratoanele nu se uită

ciucas-x3-penelL-4

Ciucaș X3 – cel mai bun maraton al meu de până acum, cel mai frumos, e maratonul unde starea de spirit a învins una câte una neplăcerile cauzate de lipsa… antrenamentului. A fost o surpriză podiumul la categorie, m-am simțit copleșită de emoție când am văzut clasamentul – alergarea montană a evoluat mult în ultimii ani, nu mai „prinzi podiumul” doar dacă mergi bine pe munte și alergi când ai timp sau chef.

12 septembrie 2015, Munții Ciucaș, Cheia
Ciucaș X3, ediția a VI-a, organizatori: Clubul de Turism și Alpinism Ciucaș Ploiești

Isprava mea: proba Maraton (40km, 2300m+), locul 3 la categoria Feminin 30-39 ani, locul 6 la Open (clasamentul open mai jos) – bravo fetelor!

1. Callewaert Cindy 04:33:38 (F 30-39)
2. Veliscu Maria Magdalena 04:41:59 (F 14-29)
3. Postica Iuliana 04:45:25 (F 30-39)
4. Bulgaru Loredana 05:16:13 (F 14-29)
5. Negrea Loredana 05:24:22 (F 14-29)
6. Gican Claudia 05:29:47 (F 30-39) :)

Aveam nevoie de un maraton ca acesta, la start mi-am eliberat mintea de orice gândire negativă sau pesimistă, mi-am dorit să mă despovărez de stres și neliniști, să alerg de dragul alergării, al muntelui și-al meu. Când s-a numărat startul am îngânat cu toată suflarea (ultima parte… așa mi-a venit):
…șapte,.., cinci, patru, trei, doi, unu,… iubesc alergarea!

Cu două zile înainte de maraton aveam emoții ca de examen. Ceva tipic la mine, nu mă mai miră de multă vreme. Iată ce scriam.

10 septembrie

Peste două zile la ora serii voi fi terminat cursa. Cu bine sau cu vai și-amar sau chiar abandon. Nu sunt și nu mă simt pregătită. Am emoții, am genunchii nehotărâți, am o stare fizică amorțită, n-am mai alergat de pe 26 august. De aceea m-a și apucat scrisul apriori, să eliberez din energia frământării. Și pentru că un maraton include și povestea de dinainte, nu doar pe cea de după.

Să nu fiu înțeleasă greșit, vreau să merg la Ciucaș X3. Motivația există, mi-e clară – așadar vreau să alerg pentru că:
– mi-am propus măcar un maraton montan pe an
– ar fi prima participare la Ciucaș X3 și am auzit numai lucruri faine despre concurs
– a fost o vară în care multe concursuri m-au sărit din diverse motive, vreau să recuperez
– autoevaluarea mă aduce cu picioarele pe pământ
– experiențele de genul acesta sunt intense și, dacă nu dau dependență, mă provoacă uneori
– îmi place atmosfera de la concursurile montane
– simt că fac asta pentru mine și toți avem nevoie de asta din când în când.

Mike mă ajută cu logistica, cu transportul, cu suportul psihic. Contează enorm, fie doar și pentru asta privesc cu ceva mai multă încredere cursa, că nu voi fi singură acolo deși în lumea alergării montane n-ar trebui să simt asta – e o comunitate pe alocuri închegată și frumoasă.

O să plouă, o să fie nămol, o să fie greu, o să trag de mine, o să fiu furioasă că nu m-am antrenat destul. O să mă gândesc la cât muncește Simona Halep și o să mă simt rușinată pentru pretențiile mele de a avea un gram din motivația ei incredibilă, din lupta ei. Mă inspiră, pe toți ar trebui să ne inspire.

O să ascult muzică, n-o să fac poze, n-o să port ochelarii.

12 septembrie

Să revenim. În dimineața concursului emoțiile au dispărut. Poate s-au speriat de cei peste 700 de concurenți participanți care au trecut liniile de start și apoi, de sosire (peste 80 la proba de Ultramaraton – 105km, peste 220 la Maraton – 40km, peste 450 la proba Semimaraton – 22km). Așa mi-a reieșit din clasamentul de pe site, înscriși au fost peste 1000, efortul logistic fiind destul de complex.

Un concurs mamut, dar bine ținut în frâu de o echipă muncitoare de oameni dedicați muntelui și obișnuiți ai concursurilor montane. Eu n-am să aduc niciodată o critică unui organizator (nu mă duc la concursuri ca să fiu răsfățată, mi-e suficient că alerg într-un cadru organizat, pe poteci marcate, că am apă la îndemână etc.), dar felicitările mele sunt cât se poate de generoase pentru ei: bravo!

Am ajuns în Cheia destul de lejer dinspre Brașov. Mike la volan, eu pasager cu gândul la echipament: oi fi uitat ceva? am făcut cele mai bune alegeri? În Cheia am găsit imediat locul startului, loc de parcare pe o uliță și sala de sport de unde mi-am ridicat kitul de participare. Foarte fain tricoul Gravity (sponsor și producător românesc de echipament montan): material, imprimare, combinațiile de culori, e clar cel mai fain tricou primit la un concurs până acum. Și e primul meu Ciucaș, am ajuns abia la ediția a șasea…

La ieșire m-am îndreptat spre standul S-Karp (sponsor și producător românesc de bocanci și, de ceva timp, încălțăminte de drumeție și alergare montană). Îmi rezervasem la depozitul lor din Brașov o pereche de Feline numărul 36, roșu, dar nu strica să întreb dacă au numărul meu și să scutesc un drum. Aveau. Am probat și mi-am simțit tălpile atât de bine încât m-a încolțit gândul: ce-ar fi să…

Ce-ar fi să alerg în ei??! Știu, e de nefăcut, e total nerecomandat, dar… când nu-ți vine să te încalți cu ce ai deja, când te gândești cum te vor durea unghiile încă de la prima coborâre, cum pernuțele vor suferi la primul forestier mai pietros. Mike nu zicea nimic, normal este să ai o perioadă de acomodare cu o încălțăminte nouă, dar cred că în dimineața aceea reacția mea era necombătut. Risc? Da, risc.

Am cumpărat perechea cu atât entuziasm încât reprezentantul de la S-Karp mă întreabă dacă vreau și un tricou să alerg în el. I-am zis că da, atât de mulțumită eram că aveam în ce să alerg. Nu cred că m-a crezut. Amatoare de-a dreptul, dar stai, chiar sunt un sportiv amator, n-am țintă și strategii, abordez o cursă după inspirație. Tricoul chiar mi-a prins bine peste bluza mea cu mânecă lungă, mi-a ținut de cald ca o vestă.

Așa că țineți minte: reclama la S-Karp e gratuită, chiar sunt mulțumită de produsul oamenilor și, deși s-a strigat la finiș că fac parte din echipa S-Karp, nu e ceva oficial. La fel de bine se putea striga echipa Decathlon de unde am bătrânii colanți sau Salomon pentru borsetă, mănuși și gaitere (faine produse!) sau hai și Compressport de unde am bentița, să fie toată lumea împăcată :)

M-am echipat eu cu toate cele, să-mi leg pelerina-geacă a fost de departe cea mai mare dilemă. Până la urmă am lăsat-o să fluture după mine. M-am încălzit puțin, mai mult de dragul Felinelor care păreau să fie foarte stabile și cu talpă prietenoasă pentru platfusul meu. Am intrat în pluton cât mai în față ca am văzut la RSR cum e să pleci din spate și să pierzi foarte mult timp și energie făcându-ți loc.

ciucas-x3-mike-2

Mi-am pus căștile și mă simțeam gata pentru câteva ore de evadare în lumea mea și doar a mea, de o deconectare totală. Venind după două săptămâni agitate de București, cu o perioadă mai solicitantă la serviciu, după întâlniri cu familia, una ceva mai stresantă, alta îmbucurătoare (nepoata mea e bine, i-a crescut părul și e un copil atât de puternic că e suficient să o privești și să trebuiască să lupți pentru ce te frământă!), fără sport ca mod de relaxare și cu multe nopți dormite prost, cu sufletul încercat, așa m-am prezentat la start: epuizată, dar nerăbdătoare să-mi dedic câteva ore de tihnă sufletească.

Startul s-a întârziat cu vreo douăzeci de minute să apuce și alți concurenți să-și ridice kitul și, dacă altădată asta mi-ar fi sporit emoțiile, acum eram calmă. Mă și miram ce-mi va aduce calmul ăsta neobișnuit.

Start

Număr, pornesc cu acel „iubesc alergarea” ca o mantră, nici nu simțeam că alerg la deal atât îmi era de dor. Pur și simplu aripile mi se întinseseră larg și tot ce trebuia să fac era să le las în voia lor. Abia când urcușul pe Culmea Buzăianu s-a înăsprit am început să merg și mă întrebam cât o să mă țină așa. Nu contează, îmi răspundeam. Cât e, să fie frumos! fii fericită și atât.

De la punctul de alimentare de pe culme (unde Gianina era voluntar, iar Robert Hajnal ne ajuta să alegem poteca de semimaraton sau de maraton) a urmat o coborâre. Știi de ce e fain să alergi pe munte? Că la un moment dat simți invariabil întoarcerea în copilărie. Momentul ăla când picioarele ți-o iau înainte, când îți vine să strigi „uite mamă!”, când ești exact atât de puternic cât îți imaginezi tu că ești chiar dacă vin alți copii din spate și te depășesc, dar așa e la alergare, fiecare muncește, nu-i cu supărare, dimpotrivă.

De pe aici am remarcat că nu am fete în față, iar în spate nu știu, că nu m-am uitat. Rareori făceam loc băieților să treacă, dar mi-am propus să scot orice gând competitiv din ecuația mea zen. Și, în plus, fără ochelari nu disting un chip la zece metri, iar la douăzeci deja n-aș știi dacă o persoană în colanți e fată sau băiat. A fost mai bine să alerg fără ochelari, nu m-a incomodat căzutul lor pe nas sau aburirea, dar a trebuit să fiu foarte atentă la potecă, să intuiesc uneori lemne sau pietre și asta m-a făcut să intru într-o stare de concentrare pe care foarte rar o experimentez. La toate acestea adăugați o muzică ritmată și motivantă și o să înțelegeți de ce săream peste trunchiuri, peste șanțuri, de ce mărșăluiam la deal ca apucata… de bucurie.

Mi-am cules o frunză de Măcrișul iepurelui, ca un trifoi, și alergam cu ea între degete. Un altfel de gel, de energie, să te conectezi cu natura. Nici n-am știut când am ajuns în Valea Stânii, pe la ce kilometru ar trebui să fiu, nu că ar fi contat, tot patruzeci aveam de dus la capăt și… nu mă grăbeam. Eram acolo să mă simt bine, de ce-aș vrea să scurtez un așa moment?! Paradoxal însă, alergatul bine te duce mai repede la sosire.

Pe-acolo am simțit prima oară durerea în partea dreaptă, „prietena” mea. Cineva a spus „Make friends with pain, and you will never be alone” și da, ăsta era momentul în care să testez vorba despre care cu siguranță ultra-maratoniștii au mai mult habar. Chiar dacă am alergat mai încet sau cu mâna dreaptă nemișcată pe lângă corp sau apăsând pe zona dureroasă, nu am considerat că am o problemă. Nici nu trecusem de primii zece kilometri și primul hop mă încerca. M-am lăsat purtată de muzică, de pajiști, de florile toamnei rare și colorate prin iarba veștejită, de contururi de brazi pierduți în ceață, de aerul ce mă străbătea rece prin piept și… durerea a rămas constantă.

Pe drumul forestier din Pasul Boncuța am găsit pe jos o subțire panglică tricoloră. Am prins-o după inelar, ca logodită cu patria și, alături de frunza de trifoi, mai aveam ceva de purtat cu mine. Cred că cei ce-mi alergau în preajmă au zis sigur că am fumat ceva înainte, sigur n-am părut un om normal care trage din greu la un maraton. Mai ales când a urmat o coborâre pe un forestier humos și am văzut că Felinele au aderență, alergam cu mâinile întinse și, deși mă ajuta acest lucru la echilibru, gestul venea din rațiuni de muzică, dans, zbor :)

Traseul este foarte fain pentru alergare, solicitant pe alocuri ca să te răsplătească mai apoi cu o coborâre sau cu o curbă de nivel perfectă și, chiar dacă nu se vedea mare lucru, tot am capturat cu colțul ochiului niște poienițe demne de revenit.

Nu-mi venea să cred că alerg pe forestier cu atâta poftă, eu care de obicei mă plictisesc pe plat. Ok, nu era chiar plat, dar tot drum se numește. Poate sunt drumurile din Ciucaș mai cu lipici.

Rând pe rând în mintea mea apăreau tot felul de oameni, de la prieteni și rude la simpli cunoscuți, un mesaj de încurajare, un zâmbet, o discuție sinceră, un banc, o băută cu toată gașca, o reușită a unei prietene, fetița altei prietene, apoi lucrurile bune care se întâmplă în jurul meu. Nici dacă mi-aș fi propus n-aș fi reușit să etalez o așa galerie de frumusețe și bunătate.

Intrarea pe banda albastră nu mi-ar fi rămas în minte dacă nu-mi oferea o adevărată surpriză: Cheile Stânii. Iată cum, deși am fost de atâtea ori în Ciucaș, tot mai am o grămadă de văzut. Mai întâi poteca era foarte plăcută, apoi au apărut cârceii. Cum să uiți așa ceva? Alt hop? Fie! Luasem anticârcel în ultimele trei zile, dar la mine nu aveam. Mi-am propus să iau un gel, citisem pe etichetă magneziu. Poteca devenea tot mai accidentată, iar mie îmi era tot mai greu să sar peste lemne, peste pietre și aveam chef să sar peste ele, nu să le ocolesc precaut.

Ritmul scăzuse cât să-mi pot analiza puțin colegii de pluton, da, eram cam aceiași de la o vreme, unii dintre noi ne depășeam cu rândul, alții se duceau de parcă atunci începuseră să alerge. La un moment dat a început să se contureze canionul în jurul firului de apă, tot mai îngust, mai înalt, iar poteca devenise nisipoasă printre pereții de stâncă ce șerpuiau paraleli. Incredibil de faină această porțiune de traseu, nisipul acela ca o plajă, cu apa curgând pe lângă potecă, mă gândeam că poate ar trebui s-o las mai moale să nu ma ia și mai tare cârceii, dar peisajul mă încărca cu energie. Nu mai voiam să se termine canionul, la fiecare cotitură mă rugam să mai fie puțin.

Am băut de vreo două ori apă, o dată când am trecut peste ea și mi s-a părut de neiertat să nu gust, apoi când am ajuns la izvorul ei, când am văzut-o cum bolborosea din nisip și știam că mai pur de atât nu se poate…

De la ieșirea din Chei și până în Curmătura Văii Stânii muntele ne-a învăluit în ceață. Alergam deja cu pauze date de cârcei sau de orientare. Prin poienițe erau stegulețe puse de organizatori, însă ceața și faptul că nu eram așa mulți concurenți, cerea mai multă atenție. Aici Andrei Țale ne aștepta să ne încurajeze, iar mai sus, ne-au ghidat doar brazii fantomatici până spre Șaua Chirușca.

Pe aici mi-am adus aminte de tura în care eu și Andrei ne-am cunoscut. De cum mergeam și ne zâmbeam unul altuia, fiecare voind să rămână ultimul, dar nu putea de celălalt… endless sun s-a numit jurnalul de atunci, un jurnal-poem al sufletului obișnuit cu urâțenia vieții ce se purifică prin uimire în brațele muntelui.

ciucas-x3-cornel-pochiu-6

Foto: fisheye.ro, Cornel Pochiu

Alergam, pe potecile trecutului și prezentului alergam, muzica din urechi mă ținea conectată la ce am de făcut și chiar dacă durerea din dreapta concura cu cârceii din gambe sau tălpi, eu concuram cu voința, cu speranța că totul va fi bine, cu încrederea în mine. Îmi priveam cursa în ochi, viața în ochi, pe mine dintr-o oglindă nevăzută și-mi spuneam: înainte, tot înainte!

Se vedea Cabana Ciucaș, punctul de control și alimentare și totodată kilometrul 23, trecusem astfel de jumătatea concursului în trei ore de la start (mult mai bine decât estimasem) și încă mai aveam chef și energie să alerg. Habar nu aveam a câta eram sau dacă voi mai putea continua în același ritm. Nu conta. Cât e, să fie frumos, ce e frumos va rămâne.

Pe la jumătate

La punct mă aștepta Mike. Acest umăr al meu când aveam mai mare nevoie. Mă întreabă dacă schimb S-Karp-ii, avea Salomonii după ea în caz că nu pot continua. Nu, îi păstrez, i-am spus, mă simțeam excelent în ei, o dragoste la primă vedere între un picior plat și lat și un pantof fără pretenții. Aș mai fi lălăit-o în punct, mai o boabă de strugure, mai o felie de portocală, dar Mike mă zorea în stilul ei caracteristic și știam că oricât aș mai sta cu ea, trebuie s-o iau din loc. De aici știam traseul: Vârful Ciucaș.

ciucas-x3-mike-4

Cu toate că am mai fost de câteva ori, mi-am adus aminte de tura de-acum aproape șase ani când am fost singură pe culmile Ciucașului… Ce peripeții, ce incursiune în necunoscut, ce mică eram și ce mică sunt și-acum, dar cât munte s-a ridicat în sufletul meu de-atunci. Parcă și poteca trecea mai repede sub tălpi, eu cu amintirile și cu muzica mea, Tiglăile Mari ca niște străjeri, mult mai fotogenice ca Vârful Ciucaș și… un cârcel ce mă încetinește. Mi-a cuprins coapsa stângă. Apoi și gamba.

Mă deplasez ca robotul, nu mă opresc, cârcelul nici el, noroc că a venit hornul și mă cațăr mai mult, mă trag în mâini să nu forțez mușchiul, durerea e clasică. Loredana mă ajunge din urmă, e prima fata de la maraton cu care mă întâlnesc. Și cu care voi avea plăcerea să vorbesc după cursă (cu fiecare concurs cercul oamenilor ce împărtășesc aceeași pasiune se mărește și să vii la următorul înseamnă se te reîntâlnești cu ei). Mă întreabă dacă poate să ajute, o asigur că nu-i nimic de făcut. Ba e, merg înainte. Mă târăsc o vreme, dar când porțiunea se îndreaptă alerg cu piciorul drept, ca pus în atele imaginare. Da, asta sunt eu în zilele mele bune, alerg într-un picior.

Până pe vârf cârceii s-au mai domolit, în căști îmi cântă „El condor pasa”… Știți cum e să-ți cânte asta după 27 km de alergare când ești pe vârf și-ți mulțumești că exiști, că n-ai cedat, că deși ai o mie de slăbiciuni nu ești slab?! Înainte să pornesc la vale m-am oprit în loc, știți, cum fac gimnastele înainte de diagonala finală, mi-am luat elanul, motivându-mă că n-ar mai trebui să mă opresc. Cu mici excepții, va fi doar la vaaa-leeee!

Picioarele erau cam amorțite de atâta urcare și parcă nu pricepeau ce au de făcut. Cum încălțările nu mi-au chinuit unghiile, iar genunchii ce mă duruseră două săptămâni acum erau ca unși, nu aveam niciun motiv să o lălăi. Mă simțeam aproape ca la început de concurs, de parcă nu trecusem sub tălpi treizeci de kilometri și patru ore de mișcare intensă, cu alte cuvinte: aleargă!

Am ajuns iarăși în punctul de control de la Cabana Ciucaș (o oră mi-a luat dusul și întorsul de pe vârf), de data aceasta Mike mă aștepta mai jos, la Muntele Roșu. Acum urma piatra de încercare: drumul ce coboară pe Valea Berii. N-ai cum să te bucuri că urmează! Dar eu eram în ziua mea bună astfel că l-am abordat metodic, alergând în serpentine.

Pe când mă deplasam, cu viteză credeam eu, trece pe lângă mine o fată cu coadă împletită, coadă lungă cum încă aveam și eu anul trecut pe vremea asta… Și alerga fata ca pe plat, pași mari, câte două, trei trepte de-alea deodată și s-a dus. Nu știam dacă e de la semimaraton sau de la proba mea că probabil avea numărul prins în față, încă am felicitat-o în gând: dacă poate alerga așa pe aici, bravo ei!

M-am bucurat enorm că s-a terminat drumul și m-am înscris pe frumoasa potecă spre Muntele Roșu. Nu mai aveam mult până la finiș, vreo șapte kilometri și eram deja fericită că m-am simțit bine și am alergat bine mai tot timpul. Asta e tot ce contează. Când mi s-a pus cârcelul pe tot lungul coapsei stângi am știut de la început că e cel mai cel. Pur și simplu mi-a luat glasul, gândul, piuitul. Am încercat să îndrept piciorul și mi-a cuprins și gamba, ca apoi să simt tendoanele întinse sub presiunea mușchilor ghemuiți. Au trecut concurenți, m-au întrebat de una, de alta, dar doar eu mai puteam face ceva.

Și am făcut: trei secunde masaj, două secunde palme, am menținut stângul nemișcat, țopăind în dreptul și ajutându-mă de mâini am trecut de piatra buclucașă și tot așa de încă un prag, iar când poteca s-a mai îndreptat, alergam ca un soldat rănit: încet. Da, cred că aș fi bună de soldat, cu orientarea și ținta stau mai prost, însă la capitolul târâș și încăpățânare pot face minuni.

Până la urmă poteca cea lină mi-a relaxat piciorul și cârcelul s-a dus și dacă tot mă simțeam din nou întreagă: să-i dau! La ieșirea la Cabana Muntele Roșu mă aștepta Mike și bine-a făcut pentru că nu-mi era clar pe unde merge traseul. Eram obișnuită să merg în dreapta spre cabană, dar marcajele erau înainte spre Cabana Silva. Am alergat bucățica asta cu Mike care a rămas la punctul de alimentare, iar eu de-acolo tot în jos, prin pădure. Cică ar mai fi cinci kilometri. Cei mai lungi evident.

ciucas-x3-mike-5

la punctul de la Silva savurând o felie de portocală, foto: Mike

Prin pădure am alergat mai singură și, pentru prima oară, am avut un gând că e timpul să se mai și termine. Tot depășeam concurenți de la semimaraton care se mișcau în reluare față de mine și voiam să-i încurajez, dar mă gândeam că îi demotivez și mai tare dacă apar ca o floricică proaspătă după o distanță dublă față de-a lor. „Noroc” că m-a luat durerea în dreapta și ținuta mea de soldat rănit a reintrat în cadru.

Cu cât mă apropiam, cu atât nu mai aveam răbdare, de fapt se amestecaseră stările, nerăbdarea și bucuria că se termină, dar nu oricum, că a fost frumos, deja titrasem în gând că e cel mai frumos maraton al meu, iar ceasul îmi arăta că e posibil să ajung sub cinci ore jumătate ceea ce era deja un timp nesperat de bun. La anul am un timp bunicel de bătut…

ciucas-x3-mike-6

cică aș fi aproape de finiș, foto: Mike

Sosire

La o intersecție apare Mike, eu zău dacă știam pe unde sunt, aleargă cu mine o vreme și apoi că ne vedem la finiș. Când am văzut poarta de undeva de sus a fost… nici nu-mi amintesc cum am alergat porțiunea aia, vă spun, m-au drogat endorfinele… Poarta tot mai aproape, oameni aplaudând, fericirea mă inunda, am reușit…

ciucas-x3-penelL-1

foto: penellouis.ro

Cu medalia de gât și cu stat la povești în zona sosirii, a venit timpul cârceilor. Da, s-au prins că m-am oprit din alergat și îmi săgetau picioarele cu ură. I-am mai întărâtat și eu că m-am dus la mașină să mă schimb de pantalonii înnămoliți. Dacă nu era Mike, acolo rămâneam înțepenită. La șosete a trebuit să mă ajute că nu era chip să ajung la ele fără să declanșez un blocaj din șold. Bonus, am tras niște blugi mulați. Cum Felinele s-au comportat exemplar, iar bocancii mi se păreau grei, am rămas încălțată în ei. Acum înțelegeți de ce susțin cu dragă inimă S-Karp? Marfă românesc pentru picior românesc 😉

ciucas-x3-mike-7

A urmat desigur socializarea de după concurs, paste, hidratare, încurajat concurenți ce cu ultimele puteri se apropiau de finiș, sosirea emoționantă a primului ultra maratonist și, cum se tot afișau clasamente intermediare, am văzut și minunea. Eram pe trei la categoria mea de vârstă, adică a fetelor 30-39 :) Aș minți dacă aș spune că n-am mai prins podiumuri când se premiază până la locul cinci sau șase, dar de data aceasta a fost altceva. Era încununarea unei zile perfecte. Eu știu cât de puțin m-am pregătit, cât de stoarsă de energie mă simțeam înainte și cât de energică după :)

Premiere & încheiere

Nu știu cu ce să încep, cu emoțiile sau cu cârceii. Într-un final, s-au unit, aveam emoții să nu mi se pună cârcei când urc pe butucul locului trei. De data aceasta aveam doar în tălpi, când la una, când la alta. Pășind ca pe ace și fiind atentă la fiecare mișcare, am reușit să escaladez treapta și mai apoi butucul. A fost fain să urc acolo pentru o clipă, să privesc mulțimea din acel unghi și, mai ales, să le văd de aproape pe cele care au alergat cu adevărat bine.

ciucas-x3-penelL-2

podium cu Cindy și Iuliana

Duminică am urcat până la Bunloc că tot e la doi pași de Brașov. Genunchii puțin obosiți, durerile contracturilor ca după niște lovituri, febră ușoară la brațele cu care am alergat ridicate aproape tot timpul. Am așteptat ca luni să vină febra cea mare. Înafara senzației de gambe grele, nimic, mă mișcam rezonabil, ca după un maraton firește. Marți m-am trezit deja alt om. În drum spre serviciu, plină de încredere, am simulat o alergare și hm… parcă nu mai știam să alerg. Era prea devreme. Miercuri am simulat din nou o alergare ușoară și totul a mers uns cei cinzeci de pași până aproape de muncă. Atât voiam să știu, că se poate :)

__________

Când ești un amator în ale alergării, când te antrenezi pe bază de chef și timp pentru că îți place alergarea și nu ții musai să devii mai bun, când competivitatea e mai mult la nivel declarativ decât pe teren, când alegi deseori să te bucuri de munte decât să faci „performanță”, atunci te înțeleg perfect și cu siguranță ne-am întâlnit sau ne vom mai întâlni pe la concursurile de alergare montană.

Cursele noastre sunt mai bune sau mai grele, iar câștigul e când ne depășim propriile limite și mai puțin pe ale altora, când ne bucurăm de alergare, de munte, de atmosferă, de ceea ce simțim – motive suficiente să ne facă dependenți.

Când unul dintre noi se apropie de podium e semn că se poate, dar foarte puțini vom alege calea antrenamentului fizic și tactic. De ce am face-o? E mult mai intens când ne așezăm la start nepregătiți, când cu îndârjire stoarcem ultimele puteri pentru un finiș alergat, sunt mult mai sincere mulțumirea de sine, frustrarea, lupta cu sinele etc. Căci noi nu trebuie să dovedim nimic, nu avem pretenții de atins sau „faimă” de conservat, iar dacă reușim să ne cocoțăm pe o treaptă de podium ne bucurăm înzecit, căci poate e prima și ultima oară când ni se întâmplă. Sau… nu :)

p.s. jurnal scris pe ultima sută de metri înainte de concediu, recitirea și corectarea… când s-or putea.

22 Comentarii

  • Minunat Claudia :)
    Fiece rand mi-a placut.
    Si mai alel “noi nu trebuie sa dovedim nimic….”
    Te pup, suuuper concediu sa ai!

  • De fiecare data cand te citesc ma minunez de unde scoti mestesugitele cuvinte care ne fac sa traim cu tine clipa… ai un talent de povestitor desavarsit. Ultimele fraze sunt exact pe stilul meu, dar la baieti e imposibil sa iesi pe podium daca nu te antrenezi (totusi nu am nici o problema cu asta).
    Poate ne vedem la MPC :)

  • Draga Claudia,am descoperit intampator blog-ul tau si am fost placut surprins de talentul pe care evident il ai de povestitor. Am trait alaturi de tine cursa de maraton CIUCAS X3. Bravo tie. Continua sa scrii si poate ca intr-o buna zi povestile tale se vor intalni cu cineva care sa te lanseze in domeniul acesta al literaturii.
    Cu stima Patrick

    • Nu-i nici un domeniu, jurnale de munte sau rapoartele de tura (sau concurs) sunt ceva obisnuit in lumea iubitorilor de activitati montane. Cu cat o cursa e mai epica, cu atât mai intensa povestea :)

  • Dupa un asa jurnal scris atat de fain mi-e greu sa mai scriu ceva inteligibil.
    Felicitari ptr concurs, podium, ptr toate starile frumoase simtite si…cat mai putini carcei data viitoare :)

  • Felicitari pentru experienta, participare si podium. E foarte placut sa participi la astfel de evenimente. In primul rand, e benefic pentru tine, ca om, dar si interactiv si diferit. Nu vad de ce nu ai vrea sa iei parte la asta. 😀

  • @Bianca: mulțumesc, concursurile sunt o experienta destul de intensa. Se recomanda totusi dozele potrivite pentru noi cei care nu am avut si nu avem vieti de sportivi :)
    In plus, muntele e mai frumos in drumetii.

    @Catalin: m-am trezit si eu acum mai pe toamna sa alerg, cand au obosit ceilalti 😛

  • Nu pot sa spun decat ceea ce au spus si altii si probabil ai auzit deja de o mie de ori: ai har de narator.
    Lecturarea acestei povestiri m-a inspirat atat de mult incat imi vine sa ies acum din casa si sa ma apuc de alergat. Poate chiar o s-o fac. Felicitari pentru concurs, pentru rezultat si multumesc pentru ca ne faci si pe noi, cei mai putini vrednici decat tine, sa visam la vremurile primei tinereti cand alergam pe munte.

    • Nu-i nevoie sa alergi Ciprian, e suficient să mergi voinicește :)
      Mulțumesc pentru lectură, mă bucur că ai găsit-o motivantă – să știi că și eu mă las automotivată de recitirea unor astfel de jurnale, mai ales când totul a mers „strună”. Dacă ai putut o dată, sigur sunt resurse și pentru a doua oară și-a n-a oară :)

      • aaa, ce chestie, ma gandeam: mai frate, atata alergare, maratoane, o fi vreun sistem nou de monitorizare cardiaca + tensiune arteriala.

      • Sistemele alea sunt fie cu centura purtata pe piept, fie cu bratara ca de ceas (din ce-am vazut si eu, ca nu folosesc). Am folosit de fapt de doua ori o astfel de centura, dar am renuntat repede: inafara de faptul ca m-a jenat, mi-a lasat o arsura pe piele plus m-a cam speriat sa-mi vad pulsul si-mi distragea atentia de la alergare :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *