4 zile în Cernei-Mehedinți. Poiana Beletina și Crovul Mare

Danei

Localnic coborand muntele cu vitele la salase.

De când am auzit de Crovurile din Mehedinți acum câțiva ani, mi-am dorit să le văd. Se mai numesc și Poienile de Sus și ambele denumiri, crovuri și poieni, îmi sunt mai mult decât familiare, fiind folosite în mod curent în limbajul rural al satului gorjean unde am crescut. Am păscut vacile prin crovuri și pe Poieni, pe cioacă, pe deal, pe față, dar și pe dos, care dos putea fi la vale sau la deal, prin Valea Cășii (~ casei) sau prin Valea Ursului, pe Piticu sau pe la Ciocu’ lui Bălan, denumirile fiind mai mult sau mai puțin inspirate și de multe ori fără a avea legătură cu sensul propriu al cuvintelor: față înseamnă versantul expus la soare al unei văi, dosul versantul din umbră, la deal și la vale sunt de fapt vestul și estul, în deal și în vale sunt nordul și sudul, iar crovurile…

Ei bine, crovurile se puteau referi la două lucruri: la locul unde se scăldau porcii și se forma o adâncitură relativ rotundă în nămol sau la o zonă oarecum circulară delimitată de restul poienii prin faptul că era mai adâncă, formată cel mai probabil în urma unor alunecări sau surpări de pământ, cu un ușor aspect de amfiteatru, motiv pentru care era lesne să paști vacile acolo, putându-le supraveghea fără prea mare efort în timpul lecturii sau… jocului. Crovurile din Munții Mehedinți aveau să-mi asocieze o nouă imagine acestui cuvânt, una deosebit de frumoasă, un peisaj care îmi era deja familiar din fotografiile altora, dar care s-a dovedit a fi cu mult mai interesant.

Data: 3 ianuarie 2014.
Locul: Munții Mehedinți, Parcul Național Domogled – Valea Cernei.
13 pinguini carpatiști: Mike și Radu, Vio și Octavian, Raluca și Cristi, Vali, Claudia și Andrei, Em’, Muha, Kya și Alois (a lipsit Dana).
Tabăra de bază: Pensiunea-Motel Dumbrava, la km 12 de Băile Herculane pe DN67.
Lecturi suplimentare: Mike – Reîntoarcerea, Radu – căutând coborârea din Medved (atenție poze faine!)
Album foto: Revelion și 4 zile în Cernei-Mehedinți.
Traseu cu albastru pe hartă (autor Marius Terchilă):
– CR (cruce roșie) în amonte de Herculane pe la km 21, (posibil indicator și) marcaje pe partea dreapta a drumului pe un cap de pod;
– mai sus de al doilea izvor TA (triunghi albastru) spre Poiana Beletina;
– BR (bandă roșie) prin Poiana Beletina, Poiana Lungă sau Poiana Mare și Crovul Mare (există și un traseu PG, punct galben, care leagă direct Poiana Beletina de Crovul Mare);
– intersectarea lui CR dinspre Izverna pe care vom reveni la mașini coborând prin Cheile sau Foeroaga Tâmnei, ultima porțiune fiind comună cu traseul de urcare.

Traseu: Poiana Beletina, Crovul Mare, Cheile Tamnei

Track-ul gps (autor Andrei):

Și dacă am lămurit intriga și traseul, apoi ne mai rămâne doar povestea. Trezirea la șase, dacă nu chiar șapte, perindarea prin camera lui Vali și-a Danei pentru cafeaua salvatoare și prezentarea în fața pensiunii la ora opt, gata de plecare, că iarna-i ziua scurtă, iar o trupă mare ca a noastră face multe pauze. Am mers cu mașinile cei aproape opt kilometri până la intrarea în traseu, am parcat și ne-am înșirat pe potecă cu un avânt ce s-a epuizat după doar câteva minute când am dat de primul izvor. N-aveam cum să nu remarcăm temperaturile ușor primăvăratice și cu toate că era înnorat, erau și ceva semne că sus va fi soare și că ne vom ridica deasupra mării de nori – semne cumulate din previziunile optimiste ale lui Radu și din dorința evidentă a noastră, a tuturor.

Intrare in traseu Foeroaga Tamnei, Poiana Beletina

intrarea în traseu cu ce-a mai rămas din indicatorul de lemn și marcajele de pe capul podului

ceata pe munte

Reluând urcușul ne-am apropiat de nori sau norul a coborât la noi, cert e că valul de ceață ne învăluia misterios din toate părțile, lucru dorit căci cum altfel ai putea să ajungi deasupra norilor. Poteca continuă prin pădurea de fagi ce devin tot mai puțin contorsionați și scorburoși, și în ciuda blocurilor de piatră din care par să fie crescuți, sunt tot mai drepți și falnici ca și pereții de stâncă la baza cărora se află. Ajungem și la al doilea izvor unde facem o nouă pauză pentru aprovizionare cu apă și evident, poze. Ambele izvoare sunt bine îngrijite de către localnici și au și câte un vălău din lemn(adăpătoare, scoc, jgheab) pentru animale.

la izvorul de sub sălașe

 spânz roșu (Helleborus Purpurascens)

O altă floare care a crezut că-i deja primăvară – spânz roșu (Helleborus Purpurascens) cu nuanțe violete de la arsura brumei (nu că ar fi fost el roșu ci mai degrabă grena/vișiniu)

Mai sus de ultimul izvor, traseele marcate se ramifică, indicatorul fiind un mare pietroi plat pe care sunt desenate săgețile, înspre dreapta este CR spre Cheile sau Foeroaga Tâmnei unde se află și câteva sălașe de vară (sălaș – adăpost temporar pentru oameni și animale), iar în stânga TA spre Foeroaga Beletinei și Poiana omonimă (foeroagă/făeroagă – vale seacă, termen înrudit cu ceva mai cunoscutul viroagă – vale îngustă rezultată în urma unui torent). Noi am mers spre stânga și am urmat pentru o vreme o curbă de nivel destul de blândă, dar alunecoasă ce ne-a scos într-o poiană cu sălașe, dar și cu un peisaj binemeritat: Valea Cernei acoperită de nori ca de un râu ușor învolburat cu maluri argintii de chiciură.

Valea Cernei sau o mare de nori?

umba muntelui pe mare…

Având în vedere că întreg relieful este unul carstic, de calcare și gipsuri măcinate și modelate de apă și de rădăcinile copacilor, nu e de mirare că peisajul e dominat de porțiuni de abrupt la baza cărora ai senzația că blocurile mari de piatră s-au scurs ca niște… pietricele. Am observat aceeași etajare ca și în Munții Cernei: firul văii, urcuș abrupt, o zonă oarecum terasată unde sunt pășuni, sălașe, case, mici terenuri agricole și pomi fructiferi, al doilea urcuș abrupt, platoul sau zona de sub vârfuri, respectiv creastă și evident, pentru temerari, un ultim urcuș. Rar sunt munți ca aceștia unde vârful nu reprezintă o prea mare atracție, cel puțin nu pentru mine…

Marea de nori a fost încă o dorință bifată pe lista lucrurilor de care voiam să am parte pe munte și cum în tumultuosul program al vizitei în România alt episod de munte nu mai avea cum să urmeze, mă simțeam de două ori mai bucuroasă. Cu un moral excelent și cu certitudinea că sus vom avea parte de soare am început noua etapă de urcuș abrupt, ieșind din pădure și înscriindu-ne pe firul deschis al unei văi, a Beletinei, unde am găsit și fărâma de iarnă mult așteptată.

Când am văzut covorul argintiu de iarbă înghețată m-am trântit direct pe el și zău dacă uneori nu-i minunat să-ți urmezi impulsurile copilărești. Mă simțeam astfel și mai aproape de natură decât cu o clipă înainte, mai aproape de pământ, de munte, de mine.

un covor deloc pufos ce trosnea sub tălpi, dar tentația e… tentație

(by Radu)

După atâta urcat prin umbră, apariția soarelui în stânga firului văii ne atrage instant și ne așezăm tabăra pe niște stânci, fiecare cu scaunul lui de piatră, moment numai bun de umblat prin desăgi și scos la împărțeală alune, salam de biscuiți, ciocolată, fructe confiate, dar și prilej de poză de grup cu Munții Cernei pe post de decor.

Pinguinii – poză de grup (by Radu)

iată-mă-s (by Kya cu aparatul meu)

mai avem puțin de urcat pe la umbră, intrarea în Poiana Beletina văzându-se ca o mică șa, ca o poartă spre soare

Ne mai jucăm puțin de-a pozele pe covorul de iarbă înghețată (by Octavian cu aparatul lui Radu)

Ajunși în buza poienii pauza de așteptare unii pe alții se transformă în pauză foto cu regie și sărituri și chiar cu o întrecere de alergare viteză pe vreo sută de metri, întrecere filmată (și deocamdată pusă la dospit) și care are toate șansele să devină o tradiție. Căpitanu’ s-a pregătit de numărătoarea startului, Cristi a trasat linia de finiș așezându-se de o parte a ei, iar eu de cealaltă pregătită să filmez și să documentez astfel cursa, audiența s-a înșirat de-a lungul pistei pregătită să încurajeze, iar la start, Radu și Andrei, un ultra-maratonist și un sprinter.

Cursa începe nebună, concurenții trec vijelios peste căciula Căpitanului dată dinadins de pământ, continuă nărăvaș de se cutremură poiana, cot la cot cele două siluete se apropie contra cronometru, Andrei are un ușor avans, dar Radu recuperează șiiii… ambii concurenți trec aparent concomitent linia de sosire! Urale din tribune, ceva gâfâituri și hai să revenim la traseul nostru. Titlul deținut de Andrei de la ultima întrecere din salină a fost de data asta obținut de Radu după un finiș dramatic, decis la revederea filmării, dar cum Andrei a fost în bocanci și Radu în asics-uri (adidași pe înțelesul tuturor), întrecerea se va relua cu siguranță.

pinguinii pregătindu-se de un altfel de poză de grup, mai jos fiind un calup realizat din pozele de la Radu

Plimbarea prin Poiana Beletina a fost nespus de relaxantă și totodată interesantă peisajul având câteva elemente ce îl deosebesc de tot ce am văzut până acum: fagi bătrâni, foarte groși, scorburoși, oarecum contorsionați, crescuți mai puțin pe înalt și mai mult pe lat printre lapiezurile de piatră ce par să curgă de pe versanți spre mijlocul poienii, neajungând niciodată la destinație fiind măcinați de ape și de timp, decimați de rădăcinile fagilor, într-un fel de divide et impera întins de-a lungul a mii de ani. Crovurile se conturează astfel ca niște arene, cu poieni verzi și line pe post de teren și cu tribune înalte de stânci și fagi.

noi doi 🙂 (by Radu… cred)

Poiana Beletina: „gazon”, lapiezuri, fagi, creste

prieteni

gașcă de prieteni

un mic crov, un crov în crov, un crov în devenire? Nu știu, erau câteva și în contextul întregului peisaj nu păreau întâmplătoare

Altfel, crovurile sunt de fapt niște doline, depresiuni carstice, circulare sau ovale în formă de pâlnie, Beletina fiind numită Poiană și pentru că spre deosebire de Crovul Mare, prezintă o deschidere mai mare. Firește că oamenii care au trăit pe aceste meleaguri sunt și cei care au dat denumirile și iată că intuiția lor nu e departe de știință.

Pietrele pe care le admiram pentru „curgerea” lor, dar și pentru distribuția uniformă, sunt de fapt câmpuri de lapiezuri, blocuri de calcare și alte roci solubile prin care apa erodează sub forma unei rețele de șanțuri, unele foarte înguste, altele până la un metru lățime, multe dintre ele „exemplar” tăiate, având un caracter liniar, uniform, iar în combinație cu panta versanților și un aspect de trepte, impresia generală fiind de amfiteatru cu locuri individuale din taburete de piatră.

Am trecut printre sălașe și stâne ca mai apoi să urmăm BR spre Crovul Mare urcând și coborând o muchie printre fagi și lapiezuri, traversând când petice de zăpadă când covoare sfărâmicioase de jir (jirul este fructul fagului format din două sau trei semințe alungite aflate la interiorul unei înveliș protector ca o cupă, acoperit cu țepi). Urcarea a adus cu sine o priveliște superbă de jur împrejur, iar imediat după muchie un sălaș cu prispă și masă unde am luat prânzul.

stână printre fagi și lapiezuri – foarte bine camuflată în peisaj

e chiar interesant peisajul când te gândești că am urcat ceva până aici sus

Muha și un fag secular – din poiană am prins o muchie din stânga pentru a trece în Crovul Mare

scorbureală și bulgăreală

grup select: numai cine are băț (by Radu)

zări de studiat cu harta în mână, în apropiere Piatra Cloșani

din cele multe și mărunte peste care treci și calci; jirul în poza de mijloc, jos

peisajul devine tot mai interesant pe măsură ce putem privi și spre celelalte crovuri

crovuri, creste, pini negri de Banat

Crovul Mare, despicătura spre Foeroaga Tâmnei și Munții Godeanu la orizont

Coborând spre Crovul Mare tot auzeam un sunet de talangă și până să ne dumerim dacă se apropie sau ni se pare, au și apărut în spatele nostru două vaci, patru oi, câinele și evident, stăpânul, un muntean sobru, cu pas mare și apăsat, cu nelipsita desagă țesută, în carouri, purtată de cam toți localnicii din Cernei-Mehedinți și care, ne-a răspuns expeditiv la câteva întrebări, văzându-și mai departe de drumul său – care drum, după cum aveam să vedem, însemna o coborâre abruptă și ușor alunecoasă pe care însă vacile, animale destul de robuste, dar nicidecum cu vreo alură de căprițe, se pare că se descurcă exemplar.

tacticoasa vine… vaca

Crovul Mare – pe-un picior de plai, pe-o gură de rai…

se cobor la vale… patru mioare

un cadru pe care nu-l prea poți vedea oriunde în lumea asta…

Ca fapt divers, eu l-am întrebat care-i treaba cu mulții fagi arși, iar Radu despre coborârea din Crovul Medved pe care avea de când să-l exploreze ca pe o extra-aventură. Dacă răspunsul pentru mine a fost ceva de genul „turiștii dau foc fagilor rupți de vânt ca să se încălzească”, lui Radu i-a confirmat că există o coborâre și între noi fie vorba, localnicii sigur au potecilor lor care străbat munții în lung și lat, chiar și într-un context abrupt ca cel de față. Cu fagii arși nu m-am lămurit pentru că numărul lor e atât de mare încât nici fulgerele prea dese sau turiștii friguroși nu îl explică, ci doar o dorință de lărgire a pășunii sau eventual, un piroman dintre săteni (și apoi pare chiar simplu să dai foc unui copac aflat încă în picioare, dar care are o ditamai scorbura la bază).

Crovul Mare, prin adâncimea lui, e chiar interesant și, mergând puțin spre celelalte crovuri am avut parte și de o imagine de ansamblu despre Poiana Porcului și Crovul Medved. Nici nu-mi imaginez să nu revin, mi-ar plăcea foarte mult ca asta să se întâmple într-o primăvară și eventual pe parcursul a mai multor zile, merse fără grabă: în astfel de locuri să tot stai la umbra unui fag secular și să privești în zare…

întâlnire de gradul doi în Poiana Porcului: Căpitanu’ și Em’ – baciul bavarez

crovuri cât vezi cu ochii…

Ne-am întors la restul trupei care ne aștepta în Crovul Mare și am început coborârea pe Foeroaga Tâmnei, traseu indicat cu vopsea pe un pietroi de la gura pâlniei ce pare să se reverse spre Valea Cernei. Mă așteptam să fie abruptă, dar parcă nici chiar așa, valea fiind atât de îngustă pe alocuri și cu poteca pe marginea unor terase suspendate încât se creea senzația unei căderi în cap, însă doar până la prima cotitură de unde se vedea clar o altă serpentină și o altă terasă – doar nu coboară vaci alpiniste și nici localnicii nu poartă colțari cu toate că în condiții de zăpadă și ceva gheață sunt sigură că se descurcă și cu cizmele lor de cauciuc.

Pinul negru de Banat – semeț, dar nu singur

prăpastioasa Foeroagă a Tâmnei

perspectivele asupra văii și munților din jur sunt însă incredibile

Am ajuns la sălașe o dată cu apusul soarelui și pentru câteva clipe locurile acestea parcă desprinse dintr-o coastă uitată a timpului mi-au descris un basm, o poveste, nu cu prințese și castele, ci cu oameni obișnuiți, dar cu puteri neobișnuite, care trăiesc în munte, împărțind cu muntele taină și trăinicie, lucruri despre care noi oamenii de rând, veniți de departe și perindați pentru o clipă pe aceste meleaguri abia le putem percepe în căderile pe gânduri, dar cărora nu le găsim cuvinte și rânduială în mintea noastră modernă căci ce e al muntelui, în munte rămâne.

sus pe munte viața grea disciplinează: ordine, curățenie, strădanie

când treci printre sălașe simt cum se intersectează două lumi diferite…

locuri unde vin atunci când visez cu ochii deschiși…

printre cei doi pereți am coborât noi

Em, Octavian, Vali și izvorul 🙂

Traseul reintră în pădure și ajungem la răscrucea de trasee de deasupra izvorului și de unde continuăm pe traseul parcurs de dimineață în urcare. O nouă zi pe munte se încheie, o nouă înserare cuprinde pădurea și-mi privesc cu drag prietenii înșirați pe potecă din postura celui rămas mai pe urmă, cu mulțumirea umilă a celui care se simte răsplătit înzecit pentru ce-a îndrăznit să aștepte.

prieteni dragi, munți dragi…

12 Comentarii

  • Foarte fain traseul si jurnalul. Am auzit si eu de Corvurile din Mehedinti acum cativa ani, dar n-am mai ajuns pe acolo. Sper sa ajung candva….
    Imi plac pozele cu marea de nori, dar si cele cu tine. Ti se citeste bucuria pe fata :).

  • @ Ioana, Teo: mă bucur ca v-a plăcut, sunt niște locuri minunate, patru zile au fost prea puține…

    @Larisa: si eu eram la stadiul de auzit pana cand iata, s-a intamplat. E drept ca in prima faza fusese preferat Parangul, dar nu se preta la dimensiunea gastii precum Cernei-Mehedinti.
    Daaa… cred ca am zambit mult zilele alea cu toate ca au fost si momente de tristete. Intensa.

    @Miky: eu am vazut zilele astea niste poze facute primavara-vara si am fost recucerita – e mult mai fain daca iti poti imagina… As merge prin mai, maxim iunie, inainte sa inceapa vacanta si caldura. Si sunt atatea trasee si atat de variate incat mi-as dori macar doua saptamani acolo.

  • Foarte fain.
    Am fost si noi ulterior cu trupa de la Nahanny Camp (mai mult, ne-a facut pofta o poza de-a lui Radu cu ceata pe valea Cernei), dar zapada era si mai putina, aproape deloc…
    Ma bucur ca am invatat si eu coborarea din Medved (daca vreti, v-o spun).
    Mai sunt si altele mai mult sau mai putin abrupte. Ar trebui stat vreo doua saptamani în zona pentru explorare.

    • Total de acord, e nevoie de minim doua saptamani si de o luna mai 🙂
      Pai cred ca Radu ar fi interesat de acea coborare, insa cand o sa mai merg in zona si am nevoie de informatii suplimentare, o sa apelez la tine acum ca stiu ca stii.

  • Foarte faină povestea, felicitări. Mă bucur când mai dau peste cineva care poate aprecia așa natura.

    Am avut norocul să-ți găsesc ieri articolul, înainte ca azi să parcurg traseul. În semn de mulțumire aș adăuga aici câteva detalii despre starea curentă pentru viitorii drumeți.

    După cum ziceam, l-am parcurs azi (16 iulie 2017), dar în sens invers, ținta inițială fiind Crovul Mare. Cum am ajuns acolo destul de repede (2 ore de la sosea), am vrut să parcurg și restul traseului descris de tine.
    Peisajul este într-adevăr minunat, iar crovurile, ca formă de relief, ceva deosebite.
    Marcajele de la intrarea pe traseu sunt cam șterse, dar există un panou cu hartă foarte binevenit, așa că e ușor de identificat locul de pornire. Primul izvor este secat, dar al doilea își așteaptă clienții cam după prima oră de mers. Până la Crovul Mare si apoi spre Poiana Beletina există marcaje ușor de urmărit.
    Traseul triunghi albastru (TA) însă e cu probleme. După vreo 2km de coborâre marcajul intră în pădure și de acolo este din ce în ce mai rar și mai puțin vizibil. După ce se trece de o mică șa, dispare complet pe unele porțiuni. Situația devine cu atât mai interesantă cu cât vara micile poieni de lângă sălașe sunt acoperite de buruieni de 1-2 metri, care fac orientarea destul de dificilă. Urmărind fragmente de potecă și menținând o coborâre continuă se ajunge la punctul în care traseul reintră în pădure și într-un final ajunge la intersecția de la care am plecat.
    Pentru cine vrea să încerce acest traseu de TA, recomand să-și aloce suficient timp în plus, că plimbarea se poate lungi foarte ușor și izvorul nu e așa aproape cum ar părea.

    Cred totuși că a fost mai ușor de parcurs circuitul în acest sens decât invers, odată pentru că Valea Tâmnei pare mai ușoară de urcat decât de coborât, și apoi căutatul marcajului TA pe urcare mi s-ar părea extrem de dificil.

    Cu toate astea drumeția s-a încheiat cu bine, am văzut nenumărate veverițe, ba chiar și o căprioară.

    • Mulțumesc tare mult Levi pentru vești recente de la fața locului, le-am citit imaginându-mi cum arată, mai ales partea cu vegetația care da, poate să schimbe total chipul locurilor 🙂
      Și mă bucur că ți-a ieșit o drumeție frumoasă, la cât mai multe!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *