4 zile în Cernei-Mehedinți. Cascada Vânturătoarea, revenire în Carpați

Muntii Cernei. Cascada Vanturatoarea

– … uau! ce frumoasă e…
– Claudia, tu zici că ai văzut Niagara?!? mă întreabă Radu retoric, un pic nelămurit.
– Ăăă… daa, dar…

dar exclam cu bucurie uau-uri descoperind-o pe firava Vânturătoarea! Am în față un perete imens de stâncă pe la mijlocul căruia un liniștit pârâu de munte își trăiește momentul de glorie luându-și zborul într-o cădere lungă ca o ploaie fină. Firav curs de apă și totuși în mii de ani și-a croit drumul său tăind un adânc V în stâncă ca mai apoi să-și adune apele din fiecare strop și să se recompună în pârâul ce vuiește pe un fund de vale, ca multe altele, ascunzând povestea nebănuită a cascadei sale. Și chiar de nu e prima oară când văd o cascadă și chiar după Niagara, mă simt surprinsă de frumusețea acestui loc pentru care nu se taie bilet, unde trebuie să nădușești un pic ca să meriți vederea lui, ca de altfel tot ce înseamnă munte. Să nu credeți că nu mă încearcă tot felul de întrebări – să mă tem că nu-mi crește nivelul apreciativ sau să mă bucur că sufăr de un fel de amnezie care mă așează în fața lucrurilor cu mintea neprihănită de impresii anterioare??!

Și dacă e să încep cu începutul, apoi lucrurile stau și mai minunat. După revelion gașca noastră Pinguinii, a părăsit cu alai Oltenia profundă pentru Valea Cernei și minunații munții ce-i stau de-a dreapta – Munții Cernei și de-a stânga – Munții Mehedinți, în sensul curgerii sale dinspre izvoare spre Dunăre. Cum trasee sunt cu duiumul, iar mulți dintre noi încă nu le-au parcurs ori nu se dau în lături de a le mai parcurge o dată, am țesut amintiri pe potecile primăvăratice ale lui ianuarie timp de patru zile, una mai frumoasă ca alta, având parte de perspective într-atât de diverse încât rar mă pot gândi la alți munți care să ofere atât de mult din punct de vedere al peisagisticii. Cât despre sufletul meu însetat de munte revederea l-a bucurat până la durere…

Data: 2 ianuarie 2014.
Locul: Munții Cernei, Parcul Național Domogled – Valea Cernei.
14 pinguini carpatiști: Mike și Radu, Vio și Octavian, Raluca și Cristi, Dana și Vali, Claudia și Andrei, Em’, Muha, Kya și Alois.
Tabăra de bază: Pensiunea-Motel Dumbrava, la km 12 de Băile Herculane pe DN67.
Traseu: CR (cruce roșie) care începe de la km 11 traversând un pod (primul după Lacul de acumulare Prisaca) și trecând printre cele două-trei clădiri, probabil pensiuni, aflate chiar la marginea pădurii. Traseul începe să urce brusc în serpentine scurte, iar la cascadă se ajunge în 45 min, o oră. Mai sus traseul continuă spre Poiana Cicilovete.
Lecturi suplimentare: Mike – Reîntoarcerea, Radu – pădurea de argint.
Album foto: Revelion și 4 zile în Cernei-Mehedinți.
Mulțumiri: Mike pentru alegerile făcute: munți, trasee, program; pinguini pentru un amestec ce mă face tare fericită: prieteni și munte, munte și prieteni.

Trecând apa verde a Cernei am avut în minte o vară trecută și un popas ciclist la umbra sălciilor plângătoare după un festin cu păstrăv la Dumbrava. Unele lucruri parcă nu se schimbă, uneori timpul parcă nu trece, sufletul nu uită ce-i place, nu uită să ceară ce-i place. Îmi urmez prietenii pe ceea ce ar trebui să fie o potecă, dar nu e, din pricină că traversăm „curtea” construcțiilor printre lemne tăiate de drujbă, pietre și bolțari și unde, alături de bărbații ce-și fac de lucru încă din a doua zi a anului, un cocoș cu cele câteva găini ale sale ține prin postura-i mândră să mi se facă remarcat.

Abia ce intrăm în imediata pădure de fag și prindem firul serpentinelor scurte și abrupte, ca orice urcuș de-altfel din Valea Cernei, ne întâlnim cu turma de capre, ce profitând de vremea caldă, e pusă pe exterminare a tot ce-i verde și care iată crește printre frunzele toamnei rămase neputrezite. Ciudățenia acestui ianuarie e completată de flori îmbobocite încă nedumerite dacă să înflorească de tot sau nu și păsărelele care ciripesc atât de vesel încât le bănuiesc de anume ritualuri.

Observ tot cu o sete îndelung răbdată și abia pot ține pasul minții cu ceea ce văd, aud, miros, ating. Simțurile mă năpădesc cu informație parcă anume în ciuda singurului gând prezent, aparent steril, însă pus pe interpretat în mii de tonalități: sunt la munte, din nou la munte, veeezi??? munte!!! În trup simt cum se întoarce la datorie un prieten vechi, entuziasmul, împrăștiind energie în stânga și-n dreapta de-mi simt mușchii zâmbind și sângele alergând nebunește să ducă inimii deja înviorate vestea cea mare: suntem acasă, în Carpați!

Urcăm înșirați pe poteca din care cam curge praful și deși cerul gri pare să se odihnească pe vârfurile pădurii și pe soldați de stâncă, atmosfera la sol e colorată de voia noastră bună. Undeva din stânga, de pe fundul unei văi adânci se ridică vuietul pârâului Scochina (scochină = vale strâmtă și adâncă, săpată de șuvoaiele de apă de pe munte), cel care undeva mai sus ne va invita să trecem pe sub el ca pe sub o țesătură din stropi fini – cascada Vânturătoarea (a vântura se referă în sens tradițional la a da drumul boabelor sau semințelor de la o înălțime suficientă ca vântul să îndepărteze gunoaiele ușoare strânse la cules).

Facem o regrupare la un punct de belvedere de unde, unii dintre noi, deslușesc cu mirare cascada. Fiind destul de sus ca altitudine n-o bănuiam să cadă așa de-a dreptul peste peretele de stâncă și să aibă undeva la cinzeci de metri. Cum unghiul o ascunde vederii de la șosea, iar apropierea o dezvăluie o dată cu peretele impunător deasupra căruia pare să fie un platou împădurit, întâlnirea cu cascada Vânturătoarea are de partea ei, fără tăgadă, și elementul surpriză.

Aproape că-mi venea să zburd spre ea, să văd ce și cum, de-altfel totul mă făcea să zburd și să descopăr: scorburi, floricele, ouă de omizi, păsărele viu colorate, stânci, ochi imaginari pe trunchiuri de fagi… Și cu toate detaliile din jur, brănița îngustă și înierbată pe care oamenii păreau tot mai mici în raport cu imensitatea peretelui mi-a captat întreaga atenție.

Chiar și fără un debit prea mare, ploaia cascadei m-a impresionat mai tare cu cât m-am apropiat de ea și de marea surplombă de sub, un adăpost perfect pentru cățărători și drumeți, un loc în care simți din plin raportul om-munte și unde, dacă privești în sus, apa vine dintr-o stâncă din cer. Acolo unde cade ploaia fără sfârșit e un pat verde din mușchi și iarbă, urmând ca puțin mai jos să crească în straturi succesive un morman de gheață – din pozele găsite pe net, am dedus că iarna întreaga platformă îngheață și se transformă într-un morman uriaș de gheață și zăpadă pe care apa în căderea ei îl crește continuu săpându-i totodată o gaură tot mai adâncă în mijloc  – trebuie să fie interesant desigur, ca de altfel marea majoritate a traseelor montane ce stârnesc curiozitatea unui alt anotimp.

După o pauză destul de lungă, o parte dintre noi cu Radu în frunte, dar ascultând-o pe Mike, am decis să mai urcăm o vreme până spre Poiana Cicilovete până la care traseul ar mai fi avut nevoie de minim o oră. Cu toate astea, în tumultul stărilor care mă încercau, nu-mi doream prea mult, nu vârfuri sau puncte de atins, ci doar să urc cât mai sus și să ajungem în zona unde norii atingeau pădurea și unde se ghicea chiciura. Ca și ceața, chiciura poate fi extrem de fotogenică în pădure, astfel că rareori am avut motive să nu-mi placă.

Urcușul continuă pe la baza pereților și e bine să se urmeze marcajul pentru că sunt numeroase alte potecuțe ce servesc ca retragere din traseele de escaladă. În zona dintre doi pereți pe unde un evantai de grohotiș a avut loc să se deschidă, descopăr că până și de grohotiș mi-a fost dor. Păi dacă a fost vreodată grohotiș în parcurile naturale din Quebec, l-au măturat desigur și au clasificat traseul ca fiind dificil, pardon, très difficile (asta după ce ar fi tras o telecabină până la cascadă sau un sistem complet de scări și balustrade sau, în lipsa lor, ar fi ținut cascada departe de ochii lumii că mai bine nu există decât să fie gratis și să presupună prea mult efort…).

După grohotiș a urmat un urcuș abrupt, traseu fără de potecă cum a remarcat Em’, dar care, trebuie s-o spun, mi-a plăcut la nebunie! Numai eu știu de când n-am mai urcat așa pantă pieptișă, când am simțit ultima oară cum se tensionează mușchii, cum abia fixez vârful bocancului pe pământ și cum mă ridic în el ca într-o figură de balet, cum respirația își tot caută un ritm și inima gâfâie printre două bătăi, de când n-am mai simțit cum mușc din frunze, lucru tare posibil căci eram toată numai un zâmbet…

Sus e o mică platformă cu o poieniță și cu un potențial loc de cort, ceea ce părea deja probat judecând după vatra de foc. Am continuat urcușul și am intrat în zona cu chiciură – pădure de argint nu alta, de basm și doar lumina puțină a ținut aparatul foto în frâu. A urmat un punct de belvedere unde ai toată Valea Cernei la picioare și nu-i puțin lucru!

O vreme am urcat prin pădurea ce devenea tot mai frumoasă de la chiciură, însă cum nu se întrezărea curând Poiana, iar Radu părea dornic să continue de unul singur alături de câinele Vasile, am hotărât să ne întoarcem ca să evităm o coborâre la frontalele pe care nu mai țin minte dacă le și aveam la noi… Evident, întotdeauna e loc de mai frumos când te întorci din drum, dovadă sunt fotografiile superbe realizate la apus de Radu, dar și povestea cu ochi strălucitori prin întunericul pădurii, alții decât ai lui Vasile (link-ul se află mai sus la începutul postării).

Coborârea a mers repede din vorbă în vorbă și poze mai puține cum se întâmplă de obicei când te întorci prin același loc. În sinea mea mă bucuram că am găsit acest ianuarie cald și însorit, fără zăpadă, ca o toamnă târzie și totodată o primăvară timpurie peste care iarna iminentă cerne deocamdată chiciură și ceață și astfel, am avut parte și de fărâme ale anotimpurilor pierdute departe de munții mei dragi.

Ne-am regăsit cu toții la Dumbrava unde ne-am așezat direct la masă și unde nu puteam să nu comand păstrăv la grătar pe care, fără să fiu lipsită de inspirație, ci doar pofticioasă, l-am comandat și în serile următoare (cu toate că am mâncat pe săturate, deja îi duc dorul).

Cum a fost o primă zi de munte românesc, de Carpați, după atâta vreme? Emoționantă, plină de energie, de vervă interioară și după cum aveam să simt în zilele următoare, abia începutul, trezirea. De parcă sufletul avea nevoie să fie sigur că trăiește acele clipe, de parcă s-ar fi temut de o iluzionare care să-l rănească mai ceva ca lipsa. Dacă revederea cu oamenii dragi, cu orașul, cu locurile familiare a fost una firească, de parcă n-aș fi lipsit, revederea cu muntele a fost sfâșietoare, de parcă a prins glas doar ca să-mi spună:

Vezi tu, eu sunt AICI cu frumusețea, cu veșnicia și cu măreția mea. Eu am tot timpul din lume, iar tu îți pierzi puținul timp prin lume…

o capra

cea mai fotogenică dintre căprițe

scorburi in padurile muntilor Cernei

în joacă

Cascada Vânturătorea

Cascada Vânturătorea, partea superioară, căderea finală fiind peste o boltă

o parte din grup și câinele adoptat (și rebotezat) Vasile

cascada in Muntii Cernei

cascada în toată splendoarea ei firavă

Cascada Vanturatoarea

cadere de apa peste bolta

o cascadă cu nume de impact e de fapt o cădere în ploaie fină a unui pârâu cu un nume prea puțin atrăgător: Scochina…

Valea Cernei

urcând o vreme ajungem într-un punct fain de belvedere a Văii Cernei

joaca prin scorburi

nimic fără joacă – scorbureala e cea mai la îndemână

omul si cainele

Radu și câinele Vasile pleacă în expediția… Cicilovete

chiciura

impresii de pe ramuri

sub cascada

sub cascadă, sub boltă

fragul de pădure, coada șoricelului, stejărel, ciuboțica cucului, laptele câinelui, cruciuliță și o varietate de urzică moartă/sugel puturos (lamium maculatum)

cine-ar fi crezut, flori în ianuarie și nu doar ele după cum aveam să aflu în zilele următoare! Începând din dreapta sus: fragul de pădure, coada șoricelului, stejărel, ciuboțica cucului, laptele câinelui, cruciuliță și o varietate de urzică moartă/sugel puturos (lamium maculatum).

claudia gican

atunci meditând anume pentru o fotografie, acum meditând la fotografie… (mulțumesc Radu)

8 Comentarii

  • Si eu trebuie sa recunosc ca m-am bucurat nespus de acest decembrie si inceput de ianuarie cu iz de toamna tarzie. Era o invitatie la drumetie si era o poarta deschisa pentru o tura cu toti Pinguinii.

    Insa cu incheierea presimt iar o sa il superi pe Cristi :). Parca iti spusese sa pui si tu niste jurnale vesele! Aproape ca iti iesise, pana la final…

    • Intr-adevar, a fost o mare reusita sa fim din nou pe munte atat de multi la un loc. Am uitat de Cristi, nici nu mai stiu daca i-am promis ceva in directia asta… 😀
      Si mai cred ca a trecut pe-aici cu lectura si n-a zis nimic… o fi uitat si el sau se pastreaza pentru urmatoarele jurnale??!

  • se simte, pe langa bucurie, dorul. deja :) si te cred, dupa 3 ani de pierdut putinul timp prin lume te inteleg perfect. mie …nici n are de ce sa-mi mai fie dor, simt doar ca lipseste ceva. nu as putea spune exact ce (ma duc la somn ca deja bat campii 😛 )

    • Poate e un prim pas in a recunoaste, la ceas tarziu de noapte, ca-ti lipseste ceva. Poate o nevoie de un loc al tau, poate o directie spre care sa continui, poate un hobby care sa-ti aduca bucurie si clipe intense, poate un copil etc. Noi oamenii, n-am evolua daca nu ne-ar lipsi mereu cate ceva…

  • in poza aia cu toiagul zici ca esti un elf!
    zile de toamna am prins si eu pe munte,in Bucegi,saptamana trecuta.in loc sa merg la coltari si piolet,am mers ca si toamna.
    interesanta Vanturatoarea asta si cainele,tare haios.
    La multi ani!

    • Merci Ciprian, La multi ani, chiar imi place asemanarea cu un elf si mi-ar placea sa fiu si eu un spirit al padurii…
      Am vazut multe poze din Carpati de dinaintea ninsorii si in multe locuri s-a simtit iz de primavara chiar, cred ca in jur de 20 in Cernei-Mehedinti, judecand dupa clima mai blanda, erau deja floricele si iarba proaspata…

  • Da, cum scrie si Miky mai sus, se simte dorul printre randurile tale, emotia reintalnirii cu prietenii, cu muntele. Stiu ca iti doreai si ai asteptat tura asta cu nerabdare. De fapt sunt sigura ca nici n-a contat prea tare traseul in sine, atat timp cat erai in Carpati, alaturi de oameni dragi.
    Nu prea am facut trasee prin Cernei-Mehedinti, am fost o singura data si mai mult la plimbare, dar din pozele tale par foarte faini. Iar peisajul aduce mai mult a toamna tarzie, decat a iarna.

    • Am vazut poze din aceleasi locuri, dar vara. Te lasa fara cuvinte, iar traseele din zilele urmatoare au fost si mai si. Am avut parte de zile minunate, nu putea fi mai bine de atat!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *