Bucegii altfel: doar linişte şi primăvară

Unde, când, cine şi cum

Locul: Munţii Bucegi

Data: sâmbătă, 19 mai 2012

Drumeţi semi-alergători: eu şi Mike

Traseu pe poteci 95% marcate: Bucegi – cruce albastră CA pe Valea Jepilor (Jepii Mici) – Cabana Caraiman – Cabana Babele – cruce albastră CA – Peştera – bandă albastră BA – Piatra Arsă – bandă albastră BA – Poiana Stânii – punct galben PG – spre Poiana Ţapului – coborâre bălăuroasă în DN1 la sud de Poiana Ţapului.

Timpi: aproximativ 7 ore, maxim 30% alergare uşoară

Link-uri cu mare legătură:
– albumul foto – Colindând primăvara Bucegilor
– jurnalul de la Mike – în aşteptareBucegi cu lapte

Harta:

Pe locuri… fiţi gata… dar să mai şi povestim :)

Sâmbătă erau planificate multe: semi-maratonul de la Braşov, o tură la munte, pe cât se poate cu Mike, zugravii anunţaţi la ceas târziu de vineri seara, ploaia din prognoză de ora 12 şi parcă mai era ceva, de fapt mai multe… N-a fost greu de ales căci m-am ascultat şi descopăr cu bucurie că instinctul nu mă trădează, că de obicei doar eu îl trădez pe el, iar cu mine pot oricând negocia.

Darael mi-a spus nu de mult să-mi ascult organismul când vine vorba de alergare şi mi-am dat seama că aici greşesc de cele mai multe ori. Cu ciudă a trebuit să recunosc că oricât mi-ar fi inima de nebună, trupul are o limită, iar eu am nevoie de trup. Am două mari A-uri de care trebuie să ţin cont: antrenament şi alimentaţie, iar resursele există şi rezistă atâta timp cât le şi pui la loc. Cu alte cuvinte, am ales să nu alerg la semi-maratonul de la Braşov din considerente de formă fizică.

Inima pe de altă parte, poate cea mai importantă, tânjea după o tură la munte, cu sau fără alergare, dar care să aibă ritmul exploratorului şi nu al maratonistului. Aşa că i s-a pus pata pe Bucegi, pe Jepi (iniţial pe Mari) şi pentru că şi Mike era pe aceeaşi lungime de undă, s-a dat startul unei ture ca-ntre fete, fast and light (eu numai light n-am fost, dar sună bine…).

Aceasta avea să fie ultima tură de antrenament de dinainte de Hercules maraton (antrenament e impropriu căci ieşirile de week-end la o zi nu se prea pot numi astfel) unde încă mă gândeam la ce secţiune să mă înscriu, 44 sau 21 de kilometri şi a cărui soartă a fost decisă de însuşi tura de faţă.

… Start! Pe Valea Jepilor, mai cunoscută ca Jepii Mici

Pe la 7.22 ne spuneam pa-uri cu Radu, Mihaela şi Iulian ce se îndreptau spre Braşov şi ne luaseră şi pe noi până în Buşteni. Bucegii arătau într-un mare fel, înveliţi în şaluri de nori pufoşi, cu insule de soare ce luminau superbul verde crud al fagilor mai jos sau al arborilor de zada mai sus, iar ziua se anunţa cel puţin superbă pentru prima ei parte.

echipa

Claia Mare într-o lumină superbă şi proaspătă de ora 7 şi ceva

Mergând spre baza traseului, La Grătar, mă simţeam ca o şcolăriţă ce lipsea de la şcoală ca să meargă într-o incursiune nu neaparat cu acordul părinţilor, iar faptul că eram cu Mike, creştea veridicitatea senzaţiei. Acolo am făcut pauză şi am remarcat, dacă mai era nevoie, că rucsacul meu era cam mare, cam greu, cam multe mere, dar avea de toate pentru cazul în care urma să mă potopească.

pe traseu, voie bună şi lumină puţină

La 7.40 porneam în traseu, prima porţiune din Jepii Mici până la coborârea pe firul apei mi-e oarecum neplăcută, probabil şi pentru că urcuşul e abrupt, iar poteca e prăbuşită în fel şi chip – cu toate astea peisajele se iţesc printre crengi şi ţin de urât potecii întunecate. Am comentat când am auzit trenul şuierând în gară pe la un 8.03 şi judecând după lipsa urmelor pe potecă, eram primele drumeţe ale zilei.

După nici 30 de minute ajungem la învolburata apa, cu treceri interactive peste pietre, cu şuvoaie ce ţâşnesc de sub poduri de zăpadă încă netopită, cu floricele pe marginea potecii ce-mi spun că-n Bucegi e încă primăvară, şi nu oricum, florile de martie, aprilie şi mai sunt toate înflorite la un loc spre mulţumirea mea sufletească căci săracă mi-a fost în ture primăvara aceasta…

Popâlnic iepuresc, o floare pe care nu mă aşteptam să o găsesc în Bucegi,

treceri interactive peste apă, debitul e mare, iar podurile de zăpadă sunt moi

Mike se luptă cu pietroiul, eu am trecut pe zăpadă sperând să mă ţină, dar oarecum pregătită să fac baie

Inevitabilele amintiri de la tura lungă a primului 7500 ne însoţesc, le scoatem din desaga timpului şi de astă dată şi cred că o vom face toată viaţa. Pe-aici urcam eu cu Mike, mă imaginez povestind, am început greu tare urcuşul, apoi s-a pus ploaia, pe traseu tot felul de neni cu sacoşe şi familii cu o singură umbrelă, poteca se pierdea în ceaţă, făceam poze… şi îmi imaginez că Mike mă completează cu amintirile ei, parcă tot mai savuroase pe măsură ce nu ne vom mai aminti exact cum a fost (de-asta avem jurnalele – comori puse deoparte).

intrăm în ceaţă, Cascada Caraimanului nu ni se va arată, doar se aude, însă arborii de zada oferă un spectacol fantomatic la fel de interesant

Şşşş, îmi face Mike semn, o capră neagră prin ceaţă, dolofană tare, probabil un mascul. Îl pozez cum dispare printre fantomaticii zada, îl urmăresc urcând spre potecuţa îngustă dar lină a caprelor negre, dar s-a dus… În urma lui descopăr flori proaspete de irişi şi mă simt din plin recompensată pentru escapada înafara potecii.

capra neagră dispare fără grabă în umbra pădurii

stânjenel sau iris mic de munte

zona treptelor, preferata mea

parcă prea delicate pentru vremea încă rece

o tempora! acum, în mai 2012

şi acum doi ani la 7500, în iulie 2010

acum…

şi acum doi ani la 7500

Deşi ne afundăm în ceaţa înălţimilor, una caldă şi antifonă ce estompează vuietul cascadei cu totul şi ne scufundă într-o linişte tangibilă parcă, şi eu şi Mike suntem încântate de alegerea făcută. Mergem într-un ritm susţinut, dar care ne lasă timp de vorbă şi poze. Doar pâlniile mari de zăpadă şi arborii de zada îşi mai arată contururile. E atât de multă linişte şi toată e numai pentru noi!

La câţiva metri sub Cabana Caraiman cerul ni se-arată albastru. Puţin albastru, apoi tot mai mult! Un câine negru ne iese în cale, se smiorcăie a dor, a afecţiune. Ne înduioşează cu excesul lui de uman. Vine la mine, ca un copil privat de mamă, vrea doar să-l mângâi, să mă joc cu el. Eu-s ocupată cu nişte genţiene de primăvară superbe, dar mă împart între ele şi el. Apoi, privim în urmă şi acolo sus, pe crestele parcă coborâte din nori, două capre negre ne veghează. Să mai spun că eram fericită??! Da, eram: fericită, fericită, fe-ri-ci-tă.

albastru în cer

şi pe pământ! (genţiană sau ghinţură de primăvară – una dintre cele mai albastre flori)

stăpânele înălţimilor – caprele negre

poteca pe unde am urcat

brânduşe la margine de abis

La cabană mai dăm peste câţiva câini, iese şi cabanierul, dar noi avem drum pe mai departe. Mergem cu cerul albastru în faţă, din spate ceaţa ne urmăreşte cu valurile ei reci, câinele ne însoţeşte după cum era lesne de prevăzut. Pentru această insulă de soare, pustietate şi frumos, Bucegiul acela plin de turişti urcaţi cu telecabina dispare şi oricum, oricât de umblat ar fi, muntele acesta are multe de dăruit pentru cei care-l caută.

povestitorul

şi celălalt povestitor (îi aştept jurnalul)

o ceaţă rece urcă pe platou

Ajungem la Cabana Babele după încă o jumătate de oră şi astfel, suntem aici dupa două ore jumătate de la plecarea din Buşteni. Ne oprim la un ceai în cabană, asta după ce mă bucur ca un copil găsind Babele pustii, fără turişti cocoţaţi pe gard, le fac poză şi mă grăbesc înăuntru căci pe platou vântul suflă încă a iarnă.

Babele fara turişti – nu ştiu când mai prind eu o astfel de poză

De la Babele la Peştera

Norii sunt puşi pe ploaie, dar noi tot o luăm la vale spre Peştera. E un traseu care nu-mi prea place, poteca e neclară în sensul că pământul e moale şi apa sapă în el tot felul de şanţuri, din loc în loc sunt lespezi de piatră pe care nu prea poţi alerga, deşi abruptul te cam împinge s-o faci, însă are marele avantaj de a ajunge foarte repede jos.

Chiar şi aşa, traseul mă răsfaţă cu poieni de brânduşe şi delicate genţiene albastre şi cu porţiuni alergabile plăcute ce lasă timp şi ochiului să admire – ba chiar, mai mult admira. Ne întâlnim şi cu primii drumeţi pe ziua de azi, dar chiar şi aşa senzaţia de linişte şi pustiu e copleşitoare.

Mike se amuză de echipamentul meu de “alergător” – faţă:

şi verso:

brânduşe

genţiene albastre

covoraşe roz

Peştera – Piatra Arsă pe Piciorul Cocorei şi la mila ploii

Trecem razant pe lângă Hotel Peştera şi începem urcuşul pe bandă albastră pe Piciorul Cocorei. Pădurea ne aşteaptă întunecoasă şi în nemişcare, apoi ieşim la un drumeagul forestier. Ţinem marcajul spre dreapta şi ne apropiem de ieşirea în golul alpin. Mă întristează brusc o zonă defrişată a cărei poveste se citeşte din aer: trunchiuri tăiate la şi un metru de la sol, în urmă doar rădăcini şi crengi – doar ce-a fost bun s-a luat… Inevitabil, mă gândesc că sunt şi oameni astfel exploataţi: doar cât sunt buni, productivi, după nu mai înseamnă nimic… (pozele în albumul foto dat la începutul jurnalului)

Ne încadrăm pe curba de nivel şi odată cu noi şi primii stropi de ploaie. E 12 fără un pic, ploaia a fost cam prea punctuală ne spunem şi ne punem gecile pe noi. Alergăm când şi când, eu recunosc că nu prea am cine ştie ce ritm, noroc că mă întrerup frumoşii dediţei albi, ce alături de brânduşe firave şi viorele ofilite, vestesc că aici sus primăvara încă mai are de înfruntat condiţiile neprietenoase ale platoului. Oricum, trag concluzia că doar ghioceii au lipsit din gama floristică.

Piatra Arsă – Poiana Stânii sau platoul neprimitor

Piatra Arsă e cam învăluită în ceaţă, ploaia nu pare pusă pe tunete şi fulgere ci doar pe căderi mocăneşti ce deocamdată nu ne deranjează prea tare. Trecem pe lângă complex fără să oprim, apă şi provizii aveam destule, şi ne încadrăm pe bandă albastră spre Poiana Stânii. Ceaţa devine foarte densă, uneori abia distingem stâlpii, iar vântul suflă nu foarte tare, dar rece.

“explorator” – recunosc că mi se potriveşte mai bine decât “alergător”

ceaţă rece

Se mai limpezeşte când începem coborârea şi pe-aici alergăm cât de cât. Poteca e faină, mai ales după ce ajungem la pădure unde pământul moale şi îmbibat cu apă se oferă piciorului ca un burete. Ne întâlnim cu un băiat care urca, probabil ceva sportiv şi astfel, ne aducem aminte că suntem în prea-umblaţii Bucegi şi totuşi, abia dacă ne-am întâlnit cu o mână de oameni în toată ziua.

Până spre Poiana Stânii alergăm destul de mult, o las pe Mike să ia avans căci descopăr că ori risc să mă lovesc în beţele ei ori să mă împiedic urmărindu-i paşii şi încercând inevitabil să păşesc la fel. Iau şi o căzătură faină ca dinamică a mişcării şi îi supravieţuiesc fără nici o durere suplimentară. Cum a fost? Păi am alunecat clasic cu piciorul drept pe o rădăcină rotundă şi udă, dreptul i-a dat una stângului în gambă, stângul s-a repliat cât de cât, dar dreptul încă aluneca şi i-a mai dat una stângului în gambă şi încă o dată figura asta de credeam că nu se mai termină, noroc că s-a terminat rădăcina şi odată cu ea şi alunecatul în trepte.

Se strânseseră deja ceva ore şi ceva junghiuri: spatele şi în dreapta sub coaste. Cât priveşte picioarele, erau în formă, fără crampe, semn că muşchii deranjaţi, pardon lucraţi că aşa-i modern a spune, s-au cam pus pe treabă în ultimele ture.

muguri de zada

potecă lină ce te îmbie la alergat

Poiana Stânii – Poiana Ţapului sau unde era toată apa din Bucegi

La Poiana Stânii decidem să urmăm punctul galben spre Poiana Ţapului şi pe care eventual să-l părăsim în favoarea traseului ce ajunge la Cascada Urlătoarea şi astfel să ajungem în Buşteni. Dacă ar fi să o spun pe-a dreaptă, tura a fost minunată până am cunoscut poiana din Poiana Stânii.

Indicatorul traseului arată o direcţie ce ne-a făcut să traversăm poiana, lucru simplu la prima vedere, dar deloc primitor după cum aveam să aflăm: era plin de plante înalte de ştirigoaie pline de apă, iar pământul un fel de burete, bine îmbibat, din care nu-mi era cu minune că se ridicau aşa floricele de peste tot.

Când mergi pe un burete, burete te faci… După câteva minute eram deja udă la picioare şi chiar dacă şosetele impermeabile ţineau umezeala departe, răceala ei tot se simţea. Evident că marcajul n-a fost la capătul poienii şi-am continuat pe marginea pădurii să-i dăm ocol. Mi-era ciudă să crăp, nu mă udasem cât plouase şi mă făcusem vraişte în cinci minute… Cât Mike s-a oprit să vorbească cu Radu, am luat poziţia curcii plouate – lucru şi confirmat de Mike – asta şi pentru că îmi venea să levitez ca să nu mai simt cum zăceam în apa din proprii galoşi, dar neam levitaţie când ai nevoie!

poiana suspinelor – pare chiar banală şi inofensivă, dar vă spun eu, e cu surprize… (marcajul e chiar înainte de brăduţii de la marginea poienii, cum se priveşte fotografia de la stânga la dreapta)

Noroc că n-a mai durat mult şi-am dat de marcaj. Pentru cine e interesat, punctul galben din Poiana Stânii porneşte de undeva din spatele complexului, pe partea dreapta a poienii! Poteca a fost însă destul de lină, de asemenea îmbibată, dar suficient de tare cât să ne sară apa din papuci alergând. După câteva minute mă simţeam deja mai încălzită, dar tot aveam senzaţia că o să mă apuce crampele la degete şi tălpi.

Am alergat frumuşel prin câmpul de leurdă, chiar miroasea a usturoi ca în mijlocul grădinii cu salăţi şi ne-am fi dus mult şi bine la vale dacă nu s-ar fi încheiat brusc distracţia: un drum forestier perpendicular pe potecă, un marcaj ce sugera că s-ar continua în jos, dar alt marcaj, neam! Am căutat un pic şi cum se nu arăta nimic, doar case printre copaci şi zgomot rural, am coborât la întâmplare. Cum-necum, am boschetărit pe-un versant ce ne-a coborât chiar în DN1, lângă o benzinărie.

alergare cu parfum de usturoi sălbatic (prin leurdă)

marcaj cu punct galben nu mai găsim, dar găsim mai multe puncte galbene – o salamandră

De-aici se dumireşte Mike în ce direcţie ajungem mai repede la gară. Cât o aşteptam stând pe bordură îmi imaginam că aici s-ar termina semi-maratonul de 21 de km. Oare aş mai avea chef de următorii 23? Oare m-aş mai bucura de munte cum am făcut-o azi? Aş mai fi aşa întreagă la final de cursă? Răspunsurile erau toate cu nu, dar am amânat decizia.

Nici nu ne aşternem bine la mers că apare un microbuz. Ne ia vreo secundă cât să rostim cuvântul sprint şi dăm unul de toată frumuseţea pe minim 50m. Habar n-aveam că mai aveam gaz şi de sprint!

În Buşteni ne luăm mâncare, îmi programez o schimbare de şosete şi o cât de cât dezămolire, însă n-am noroc, suntem la 15.20 în gară, iar la 15.24 vine trenul! Ooops! Repede să luăm bilete, trenul vine, locuri găsim, dar eu am nevoie de mult spaţiu în jur ca să umblu la picioarele încă ude. Renunţ, şi la somn renunţăm căci scaunele sunt tare proaste, vorbim una-alta şi ne uităm cum plouă în zona Ploieştiului şi cum se înseninează spre Bucureşti.

Exact ca la o întoarcerea adolescentină din aventură, Andrei ne aşteaptă la gară, după ce îl mai şi lăsasem singur cu toată treaba (mă bântuie remuşcări care de-altfel mă însoţiseră şi pe poteci) şi mă bucur tare să-l revăd mai ales că picioarele mele îşi doreau să ajungă mai repede acasă, înaintea mea de s-ar fi putut.

Şi-am dormit 15 ore – un nou record a fost atins.

În duminica de după

M-am trezit cu o vagă febră musculară şi cu o senzaţie de mulţumire. Ce tură faină… cu de toate, primăvară, eu cu Mike împărţind pe din două liniştea Bucegilor, verdele zadei, poienile cu brânduşe, ceaţa caldă de pe Jepi sau vântul rece de pe platou, soarele, ploaia, chiar şi mlaştina aia de poiană!

Mai departe…  m-am decis, merg la semi. Hercules e un maraton unde vreau să ajung, dar de fapt, la munte vreau să ajung. Îmi place ideea de tură rapidă, de alergare, cu bagaj uşor când ajungi într-o singură zi într-o grămadă de colţuri ale aceluiaşi munte, dar ca să-l pot vedea, trebuie să-mi cunosc limitele şi să mă bucur de ele. Şi da, pot rezista psihic şi fizic 1000m, 5 km, 10 km, 44 km, 90 chiar, am făcut deja proba. La 21 de km mă simt confortabil fără să trag pentru vreo performanţă, de-altfel tardivă anilor mei şi ambiţiilor mele deloc ieşite din comun. Am ezitat mult, dar…

M-am înscris la semi şi m-am simţit uşurată! O să alerg cu aparatul foto în mână, o să savurez spiritul de competiţie (prinde bine din când în când), o să alerg aşa cum îmi doresc eu, de dragul alergării şi de dragul adolescentei de odinioară (încă mă mai simt datoare faţă de mine), o să trag de mine când o să pot, o să renunţ împăcată când n-o să mai pot, dar îmi voi păstra ca pentru suflet, un sprint de final.

Pentru că atunci când nu pare să-mi mai rămână nimic, am totul cu mine.

şi-nchei cu fotografia de suflet a acestei ture, bună de pus la rana dorurilor de munte…

10 Comentarii

  • N-am mai urcat pe Jepi (nici aia maretii nici pispireii) din anul doi de facultate cred. Adica ahahaaaaa… mult a mai trecut. Daca ma mai uit la pozele tale cred ca iau bocancii si ma tot duc spre ei.
    Cabana Caraiman mai e? bine sanatoasa? ca tare dor imi e si de ea.

  • @Cornelia: Multumesc de vizita :)

    @Alin: exact, tacute, ascunse in ceata, dar pline de viata.

    @Andreea: Pai se poate??! Sunt faini, mai ales daca pornesti la drum cu noaptea in cap si roua la picioare cand nu-i tipenie de om si ai muntele doar pentru tine.
    Cabana Caraiman e tot acolo, e refacuta, a iesit cabanierul trezit de cainii ce ne anuntau, dar nu stiu exact in ce regim mai functioneaza.

    @Mircea: multumesc, pai e cea mai rapida urcare spre platou din Busteni si merge la o zi, cu bocanci si un rucsacel cu apa si poate ceva de ploaie 😀

  • BRAVO pentru traseu si UN BRAVO MAI MARE pentru ca ai timp SA VEZI, SA IEI IN APARAT si SA ARATI si ALTORA !!!

  • @Silviu: multumesc pentru vizita si pentru cuvintele frumoase, timpul se “fura”, aparatul merita sacrificii, iar impartasirea cu ceilalti vine si din entuziasmul si bucuria pe care le capeti inevitabil dupa intalnirea cu astfel de locuri :)

  • Ca tot nu ma-ndeamna la munca vremea asta de afara, aveam chef sa evadez putin prin munti, chiar si virtual. M-ai molipsit cu fericirea ta si mi-ai inseninat ziua cu albastrul cerului si al gentienelor.

    Bafta la semi-maraton si felicitari pentru sinceritatea fata de tine! :)

    La cat mai multe “comori” adunate si de acum incolo!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *