Valea Seacă dintre Clăi şi Brâna lui Răducu

tură în care vorbii mult olteneşte şi-n care-mi fu de vreo două ori oţâră de frică

Notă: traseu parţial de drumeţie, parţial alpinism clasic, necesită oarece cunoştinţe, echipament (mai ales în funcţie de anotimp), măcar un prieten care ştie drumul şi chiar dacă povestea devine “tehnică” sau plictisitoare, pozele pot fi interesante.

Buşteniul de pe Valea Seacă dintre Clăi, în prim-plan umbra Clăii Mari pe Muchia Clăiţei şi în depărtare M. Piatra Mare în stânga şi M. Baiului în dreapta

Data: 11 noiembrie 2012

Personaje pur-pinguineşti: Cristi, Vali, Muha, Octavian şi Vio, Andrei şi Claudia – povestitorul

Traseu – mixt de marcat şi nemarcat:
– Buşteni – triunghi albastru TA (Jepii Mari);
– intrare pe Valea Seacă dintre Clăi (V. Seacă a Jepilor);
– tentativă de coborâre pe Valea Comorile Clăii;
– revenire pe Brâna lui Răducu (Brâul Jepilor);
– Valea Jepilor (Jepii Mici) pe cruce albastră CA.

Timpi – considerând că am fost 7 şi că am stat mult şi la vorbă plus rotunjiri de calcule:

– 4h pe Valea Seacă dintre Clăi
– 1h pauză în şaua dintre Clăi
– 2h încercarea pe V. Comorilor
– 1h 30min pe Brâna lui Răducu
– 1h 30min pe Valea Jepilor

Tehnic – Valea Seacă dintre Clăi (cotată cu grad 1B) numără câteva săritori (bolovani/stânci blocante pe firul unei văi) pe care le enumăr subiectiv şi pe categorii:

– două săritori cu fereastră (erau trei, dar una e colmatată încă din 2010), ambele se urcă prin interior, prima prin stânga unde există şi un lemn, a doua prin dreapta – în ambele cazuri atenţie la ieşire;
– cel puţin două săritori cu un pic de horn la care ramonajul e de bază, altfel râmuirea (vezi mai departe în text nişte poze);
– două săritori mai expuse cu feţe ceva mai spălate şi care dacă sunt umede sau îngheţate pot da ceva/multe emoţii;
– o săritoare cu un pas aerian care se abordează prin dreapta, dar unde pasul trebuie făcut – sunt nişte prize bunicele, dar şi vreo 3-4 m de gol peste care să păşeşti;
– multe altele de diferite dificultăţi, unele având variante de ocolire pe pante sau semne cu săgeţi albastre care să indice abordarea;
– în caz de teren uscat şi de suficientă experienţă, toate săritorile se pot aborda fără asigurare şi pe firul văi, fără ocoliri;
– cam toate săritorile mai mari sau mai dificile au piton deasupra, iar ca înălţime maximă aş estima (subiectiv!) un maxim de 15m.

Legături:

album foto cu mult mai multe fotografii: Seaca dintre Clăi
prima mea incursiune pe vale, acum doi ani: Câtă apă poate fi pe-o vale seacă

Cine se scoală de dimineaţă… nu prinde aglomeraţie

Când vine vorba de DN1 spre Valea Prahovei ori ai baftă ori dormi trei ore şi pleci cu noaptea în cap. Varianta doi e cea cât de cât sigură… În Buşteni găseşti greu de băut o cafea la ora 7, omletă nici atât, dar de eşti cinci în maşină (adică Ţiţi a Muhăi) voia bună te ţine treaz şi doar micu-dejun mai poate pune vreo problemă. Se rezolvă şi acela mâncând în poală şi tot în Ţiţi căci afară sunt puţine grade. Deh, e început de noiembrie şi în alte vremuri, era deja zăpadă mare.

Din cinci ne facem şapte căci Octavian şi Vio ni se alătură, ei fiind în zonă încă de sâmbătă. Peste Clăi soarele trimite raze roşii şi noi lăsăm maşinile la Silva pentru mersul pe jos, ăla sănătos şi voios.

Claia Mare în stânga, Clăiţa în dreapta şi între dumnealor, Valea Seacă

Claia Mare în stânga, Clăiţa în dreapta şi între dumnealor, Valea Seacă

Pinguinii: Vio, Vali, Octavian, Andrei, Muha şi eu. Pinguin fotograf: Cristi

raze şi ceţuri fine

Pe la un 8 şi ceva intrăm pe traseul Jepilor Mari şi ne încălzim imediat căci ziua se anunţă conform prognozei: plăcută. Amintirile lui Andrei şi Octavian ne poartă în povestea de acum exact şase ani (doar că era 4-5 noiembrie şi nu 11), când pe aceeaşi vale se petrecea o epopee grozavă.

Părăsim Jepii pentru copacul care anunţă intrarea pe vale, deşi acum sunt doi. 8:40. E seacă şi respir uşurată căci seacă îi e numele, însă nu şi năravul (vezi link-ul dat mai sus la Legături). Primii bolovani sunt uşor depăşiţi, dar pe măsură ce înaintăm, resimt lipsa parcurgerii de văi sau creste alpine din ultimi doi ani…

Ne era dor de-o vale

E veselie mare în gaşcă, se vede treaba că ne priesc turele astea pe nemarcate şi că în ultima vreme n-a prea fost parte de ele. Râdem, glumim, înaintăm, urcăm.

Andrei merge înainte şi sunt mândră de agilitatea lui. Bine, acum toată lumea se descurcă, dar eu sunt cu ochii mai mult la el :”>

Cristi nu se lasă defel mai prejos, tot din categoria grea fiind. Ba mai mult, ne ajută şi pe noi fetele la tot felul de săritori şi de-ar putea, ne-ar arunca peste ele, cu boltă nu aşa! De multe ori nici n-apuc să pun piciorul pe priză că mă şi trage în sus, dar aşa-i când ai prieteni puternici :)

Octavian şi Vali stau mai pe urmă ca eu, Muha şi Vio să trecem sub ochii lor pasajele. Încă n-am ajuns la săritorile demne de menţionat, dar cam aşa a fost întreg regimul de mers pe vale.

Ne-au prins şi două grupuri din urmă care se mişcau ceva mai repede şi care n-aveam atâta chef de taclale ca noi. Primii erau din Braşov şi cu o parte din ei ne-am întâlnit şi mai sus la o şuetă cu soare, apoi Andrei Done şi Ruxache.

Cu cât am înaintat pe vale cu atât aerul s-a răcit, au mai apărut ici-colea firicele de apă, iar mai târziu ţurţuri de gheaţă şi feţe puţin îngheţate. La prima săritoare unde a fost nevoie de ramonaj am zis să dau râmuitul prin hornuleţ pe tehnica asta pe cât de spectaculoasă pe atât de utilă şi mai puţin dificilă decât pare. E drept că am cam albit la faţă când am început a mă ridica între cei doi pereţi…

Altă săritoare cu emoţii fu una cam umedă când nu ştiu cum se făcu de rămăsăi ultima. Cum era din două părţi săritoarea asta, de la mijlocul ei părea că şi de aluneci aterizezi într-un jgheab plin cu apă ce se formase acolo, dar de sus, părea că jgheabul ăla îi bun doar cât să te înmoi într-însul şi să prinzi mai acătări viteză de pe “trambulină”… Şi cum mă uitai eu de sus, nu-mi plăcu ce văzui şi parcă nici un pas nu mai era sigur, e drept că şi prizele erau zgârcite şi umede. Cerui coardă cât să mă prind de ea oţără şi să bage şi psihicu de seamă şi numa’ aşa făcui rost de trecut. Fusăi eu singura care ceru asigurare, fusăi, dar nici ruşine nu-mi e că-i mai sănătoasă decât cine ştie ce belitură… (scrisăi perfectul simplu aplecat că povestea nu-i recentă vorbirii, dar aici în paranteză îi).

Săritorile cu fereastră n-au pus probleme, prima pentru că are lemnul ăla de când lumea (apare şi-n poze vechi) pe post de scară şi a doua pentru că urcase Vali primu şi n-a trebuit decât să purced la căţărat, başca îl mai aveam şi pe Octavian pregătit să mă prindă de alunec cumva. Altfel, sunt prize generoase, doar primul pas de ridicare e mai lunguţ şi alunecos.

După ultima săritoare cu fereastră (atenţie la ieşirea din ea pentru că este destul de expusă şi “irosiţi” efortul depus pe toată valea deja), cam trei sferturi din vale este deja parcursă, iar celelalte săritori care urmează nu mai pun probleme deosebite, daaar… după cum am putut constata la faţa locului, odată cu altitudinea, temperatura a scăzut, iar pantele înierbate sau stâncoase s-au poleit în gheaţă. Nu multă, dar suficientă să-ţi imaginezi cum poate fi când e multă (colţari, piolet, asigurări şi restu).

Apoi valea devine un fel de poieniţă cu înclinarea de rigoare şi unde, iarăşi, zăpada schimbă total modul şi condiţiile de urcare. Poteca Brânei lui Răducu e foarte vizibilă şi oferă privelişti superbe în şaua dintre Clăi: spre văile Comorilor, spre Muchia Clăiţei şi Buşteni, spre succesiunea de trei sau patru bolovani de piatră ai Clăii Mari şi evident, spre Peretele cu Flori ce se înalţă semeţ dintre fermecătorii arbori de larice sau zada.

De altfel, toată zona e superb decorată cu aceste conifere ce îngălbenesc frumos toamna, rămân golaşe iarna şi înfrunzesc de-un verde crud şi inconfundabil primăvara.

Locul unde Valea Seacă întâlneşte Brâna e unul dintre cele mai frumoase locuri de popas fiind mai mereu însorite şi unde iarba mare permite o tolănire bine-venită după efortul parcurs pe vale, un prânz sau o gustare sau, pur şi simplu, un moment de reculegere şi odihnă şi nu doar fizică…

Şi acum poze, continuăm povestea mai încolo.

sunt mulţi buşteni pe vale, mai toţi de folos, însă atenţie la alunecare

nu ajută doar fetele, Cristi trece şi la categorii mai… grele

Andrei în acţiune

ne simţim bine asta-i clar, Cristi şi Andrei :)

Muha e urmărită de o armată de zâmbăreţi 😀 Fugi, Muha, fugi!

Andrei în poziţia confortabilă de ramonaj, eu îmi aştept rândul încă… nepalidă :D

şi din alt unghi, olteanca cu mâinile în şold – foto: Octavian

Muha, şi urmează Vali

Vali în pasul aerian, Cristi scăpase

Andrei în prima săritoare cu fereastră

Octavian în Spiderman 1

Vali în Spiderman 2

Cristi în Spiderman 3

poziţia fotografului de spidermeni, foto: Octavian

Muha în episodul Aşa am devenit cavaler

Vali în Umbra săritorii cu fereastră 

aşa arată săritoarea de sus, Andrei are şi scăriţa undeva pe-acolo, foto: Octavian

Cristi în Suuunteeeem salvaţi! La ieşire se va merge pe  bolovanul din dreapta

Andrei şi Claudia în filmul “De trei ani încoace gura nu-ţi mai tace” sau cum ar spune Vintilă: “Băă, dacă v-apucă romantismul luaţi-vă o cameră!”.  Foto: Cristi / Vintilă 

Claudia şi ţurţurii sau pe munte iarna vine chiar dacă nu ninge, foto: Octavian

partea de sus a văii cu panta înierbată şi gata cu filmele :D

sesiune foto cu soare şi umbre: Muha

şi Vio 

din împărăţia neatinsă a muntelui

trupa şi pauza de masă, în spate sunt domnul şi doamna de la Braşov pe care mi-a făcut mare plăcere să-i întâlnesc şi sper să prind pensia ca şi dumnealor, pe astfel de trasee

lumina e blândă, cerul e albastru, ce să mai, e vremea portretelor

pentru prieteni, Em’ ne-a şcolit în ale pozelor cu “japonezi”

Spre Valea Comorilor Clăii

Am pornit pe Brâna lui Răducu pe direcţia Jepii Mari şi la primul fir de vale întâlnită (după vreo 150m în coborâre) am părăsit poteca frumoasă şi lină pentru un jgeab de pietre mici şi mari şi toate la un loc instabile. Fiind şapte a trebuit să avem destul de multă grijă să nu prăvălim pietre de la unul la altul şi în ritmul ăsta de melc sau melci a trecut vreo oră şi ceva până la prima săritoare.

Între timp o capră neagră, sau un căproi dacă e să-i cred pe cei care au apucat să-l vadă, a coborât razant trimiţând pietre şi crengi la vale (încă un motiv pentru care e bine să porţi casca!) şi a coborât pe undeva pe unde şi noi ar fi trebuit să găsim o cale.

Aici, alte emoţii, mai ales pentru mine care descopeream că nu-mi place deloc senzaţia când omul iubit se apropie prea mult de marginea prăpastiei… Cert e că s-au învârtit băieţii, pitonul aşteptat nu se arăta, iar bolovanii de pe acolo nu erau destul de stabili cât să asiguri după ei. Mai era o zada tânără însă, cu rădăcini nu prea adânci, la care s-ar fi putut monta un rapel dar noi eram totuşi şapte… Când să plecăm Andrei a văzut un piton, nou, în peretele stâng (v-am spus eu că trebuie să fie piton!), doar că era un pic cam sus pentru câtă coardă avam noi şi nici nu ştiam cât e de înaltă săritoarea. Andrei mai avea o idee să dea rapel cât se poate, să vadă cum stă treaba şi mai apoi să urce înapoi pe coardă dacă nu era soluţie de înaintare. Sincer, nu mi-a plăcut deloc ideea asta a lui mai ales ca pitonul ăla se mişca puţin, iar pietrele angrenate de coarda torsionată ar fi pornit toate la vale, după el…

Până la urmă ne-am întors şi urcatul a fost mai productiv decât coborâtul. Cert e că a durat vreo două ore încercarea asta şi ne-a consumat şi câte ceva din zen pentru că am devenit mai tăcuţi. Andrei avea evident regrete că nu încercase mai mult, eu răsuflasem uşurată că n-a coborât sau mai ştiu eu ce altă manevră şi totul era de-acum sigur. Pe de altă parte uitasem că e priceput la chestiile astea şi că nu-i omul care să se hazardeze, dimpotrivă, iar orgoliul meu avea de ales între a-l admira în acţiune sau a-l ştii în siguranţă. Deh, femeile, iubirile, femeile…

Câteva poze.

pe Brâna lui Răducu spre Jepii Mari

brâna continuă pe unde se vede Muha, prima vale a Comorilor e în stânga pe unde începe a coborî Andrei

florile de colt

aşa ajung florile de colţ

piatră! piatră!Terenul e friabil şi e musai să coborâm cu rândul, noroc că urcatul la loc a fost mai simplu putând să folosim şi pantele cu iarbă

Brâna lui Răducu – pitorescul la el acasă

Ne-am întors spre şaua dintre Clăi şi am continuat pe Brâna lui Răducu spre Valea Jepilor (pe cealaltă jumătate spre Jepii Mari încă n-am mers…). Poteca e foarte frumoasă, trece peste vreo trei-patru muchii şi tot atâtea vâlcele. Acele de caramel ale zadelor scuturate îmbracă muntele într-o mantie frumoasă şi conturează poteca alături de pudră de zăpadă. Remarc că deplasarea spre vest aduce mai mult aer rece şi pământ îngheţat şi am fost chiar surprinsă să aflu dintr-un jurnal că în acelaşi week-end pe Valea Morarului era zăpadă serioasă şi nevoie de colţari şi piolet pentru o înaintare sigură.

Curând ni se arată Caraimanul îmbrăcat de razele blânde ale soarelui şi de culoarea caramelului a acelor de zada. Poteca pune într-un singur loc ceva probleme de orientare în sensul că se termină brusc într-un perete şi se continuă întorcând-te puţin şi coborând pe nişte trepte din rădăcini.

Seara începea să se aşternă şi mai aveam o singură dorinţă, să revăd acel loc de pe brâu pe care l-aş putea declara unul dintre cele mai frumoase din Bucegi. N-are nimic spectaculos, e ca o livadă de zada cu iarbă înaltă ce vara se leagănă la fiecare pală de vânt, iar mai târziu, încremeneşte aspră şi aşezată ca o plapumă grea de lână.

Claia Mare de pe Brâna lui Răducu

o zada mică care n-a auzit că toamna e pe sfârşite

Jepii Mari şi alte muchii

conuri de zada

urme ale incendiului de astă vară…

Crucea Caraimanului în stânga sus, apoi în depărtare Postăvarul şi Piatra Mare

poteca e foarte bine conturată pe la baza peretelui

conuri de jneapăn

Munţii Baiului şi Buşteniul

încolonare

un pasaj mai expus de pe brână, poteca însă fiind mai sus. Foto: Cristi

caramel de toamnă

Portiţa Caraimanului (triunghiul acela din prima treime a muchiei, la orizont)

locul meu preferat: “livada cu zada”

aşa arată vara

De aici şi până la coborârea în Jepii Mici mai e foarte puţin, dar valea e de-abia la jumătate. A urmat o lungă, lungă procesiune, Andrei mergând mai încet că-l dureau tălpile, eu fiind puţin plouată (asta ca să nu creadă lumea că-s numai zâmbet, că până şi omul energic mai are momentele sale de tăcere sau moliciune…)

Pe potecă frunzele aşterneau un covor umed, uşor lucios, o capră neagră ne-a tăiat calea, o alta a mai trimis nişte pietre după Vali, valea îmi părea nesfârşit de lungă şi pe alocuri destul de periculoasă (asigurările dese cu cabluri nu sunt doar un exces de zel al Salvamontului), întunericul se aşternea peste munte şi alături de el, frigul unui început de noiembrie…

capra ne priveşte dintr-un loc unde n-o mai putem “ajunge”; “cum să tragi în aşa ceva, cum s-o răneşti? ce frumuseţe!” îmi spune Vali

p.s. popasul de la Riviera ne-a încălzit şi ne-a săturat aşa de bine încât doar siesta ne mai lipsea. Vali a fost eroul nostru conducând până la Bucureşti cu noi ceilalţi patru care ba dormeam, ba tăceam, oricum era o atmosferă de linişte şi căldură ce inevitabil trage la somn.

poza de grup, Cristi n-a vrut să vină lângă şi să punem aparatul cumva pe-o piatră, aşa că tot l-am băgat cu “forţa”

8 Comentarii

  • Plina de adrenalina tura voastra de abrupt! Mi-a placut sa citesc despre ea, dar nu mi-ar fi placut sa o parcurg :))))))))

    A fost o duminica foarte frumoasa de toamna si nici pinguinii de la Dunare nu au stat pe acasa, au cutreierat pe culmile domoale, dar pline de mister ale muntilor Buzaului.

  • Ca in vremurile bune as putea sa spun (desi tu Clau nu ai mai prins vremurile alea, in care vaile de abrupt erau pasiunea noastra principala). Dar imagineaza-ti ca asta era preocuparea noastra aproape weekend de weekend si a fost o frumoasa perioada de descoperire a Bucegiului si Craiului.

  • @Kya: am vazut ce tura numeroasa si interesanta ati avut. Sper ca ai retinut bine traseul ca o sa avem nevoie de cunoscatori candva in viitor. Chiar ii spuneam lui Andrei acum vreo 2 wk-uri ca mi-as dori sa merg acolo.

    @Mike: sunt sigura ca am “ratat” parte interesanta, de formare, de descoperire, am simtit asta mai mereu in modul in care eu si Andrei privim turele – eu am probabil entuziasmul vostru de atunci, iar voi aveti altul…
    Dar cum toate se intampla cu un rost, sigur exista unul si in aceasta oranduiala a vremurilor bune :)

  • Frumoasă tare Seaca dintre Clăi, mi s-a părut foarte diferită față de văile din Coștila și Morar, mult mai sălbatică… Albumul cu pozele mele tot vrea să întârzie, e cam leneș – eu mă tot rog de el să-și facă apariția, dar el nu vrea!. Mi-a plăcut mult poza de la începutul articolului cu razele printre trunchiurile copacilor prinși de ceață.

    andrei

    PS: eu am prins “livada de zade” în plină culoare de toamnă, atât galben intens cât și un verde crud. Asta așa, ca să fii geloasă. :)

  • Foarte frumoasa tura si grupul de prieteni imi pare “luminos”, fetze senine si zambitoare. Dar cum ar putea fi altfel, la o asa frumusete de loc (foarte frumoase si pozele din albumul foto). Drum bun in continuare 😉 . Si sa va iubiti !

  • @Andrei: pai sa dai link-ul cu albumul si grabeste-te, ca daca nu apuci in 2012, gelozia se va prescrie 😛

    p.s. pe Morar si Costila inca n-am fost, iar de-acum poate doar la iarna…

    @Paca: sa stii ca ne e drag tare unii de altii si poate de aceea e atata “lumina” in jurul nostru. Sunt niste oameni minunati, eu i-am cunoscut dupa ce se formasera ca grup si cred ca am avut mare noroc de m-or placut toti 😀 Acum nu mai au de ales oricum :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *