Atinge Omu 2015

AtingeOmu-5389-6-rw.jpg

Îmi place să merg pe munte, îmi place să alerg și îmi place să gust uneori din acest cocktail de munte, energie, mișcare, oameni și stări în care alergarea montană presară întotdeauna și un ingredient secret pe care nu vreau să-l aflu deocamdată ca nu cumva să devină ceva obișnuit – îl voi afla când voi știi să-l drămuiesc și să-mi conserv entuziasmul și bucuria – cele mai de preț sentimente pentru un sportiv amator.

Ediția I Atinge Omu, Bucegi, 13 iunie 2015

Traseul (16.5km cu 1000m diferență de nivel) avea să ne poarte pe bandă albastră pe Valea Ialomiței până sus la Omu, apoi pe bandă roșie până la refugiul Bătrâna și coborârea ne era asigurată de triunghiul roșu pe Valea Doamnele. La vârful Omu era limită de timp de două ore, tot traseul parcurgându-se în 3h39min. Organizatorii au mai ținut o mică ședință tehnică cu precizarea că nu s-au făcut marcaje suplimentare lucru care sincer mi-a plăcut foarte mult: până la urmă suntem pe munte și chiar și în alergare nu trebuie să uităm asta în detrimentul performanței.

Startul s-a dat la Salvamont Peștera la ora 11. Până atunci s-au mai permis înscrieri până la ora 10, iar atmosfera se anunța restrânsă, intimă și liniștită, așa cum îi șade bine unui concurs montan și cum era pe vremuri. La Omu am avut punct de control și alimentare (pe lângă apă am mai zărit câte ceva de-ale gurii, dar m-a atras doar lămâia), la refugiul Bătrâna a fost apă pentru cine a vrut deși, la cum fulgera, nu-ți prea venea să stai, iar pe traseu am întâlnit voluntari fotografi și îndrumători.

Sosirea a fost tot la Peștera desigur, urmată de o sesiune de odihnă, alta de picnic tradițional cu bulz și jintiță și evident premierea (cu câte șase locuri pentru open masculin și feminin și cu premii generoase la așa taxă modică de înscriere), după care potopul – la propriu și culmea, totul conform programului.

Analizând clasamentul au alergat și terminat cursa 46 băieți și 16 fete (deși e vorba în general de bărbați și femei în toată firea, eu prefer băieți și fete pentru că-mi sună mult mai aproape de realitatea din teren):

Open băieți Open fete
1. Palici Viorel, 1:29
2. Buta George Răzvan, 1:30
3. Stroescu Daniel, 1:35
4. Hajnal Robert, 1:36
5. Moșoiu Cristian Marian, 1:42
6. Galițeanu Ionuț, 1:42
1. Dragomir Denisa, 1:46 (locul 7 la open general)
2. Tănase Gianina, 2:00
3. Chiriac Iuliana, 2:07
4. Dinu Bianca, 2:18
5. Gican Claudia, 2:29 :)
6. Grigore Oana, 2:53
AtingeOmu-5467-7-rw.jpg

podium feminin

AtingeOmu-5471-2-rw.jpg

podium masculin

Ce mi-a plăcut
– organizarea cap-coadă, punctuală, nepretențioasă, ca între oameni iubitori de munte și în spiritul alergării montane
– înscrierea flexibilă, programul accesibil ajungerii în dimineața cursei
– originală și bună ideea cu bulzul și jintița, ca de altfel și premierea locului patru cu 2kg brânză de burduf (inițial și locul cinci era anunțat cu 2kg de urdă, dar nu merg lucrurile la stână precum planul)
– clasamentul afișat imediat
– premiile mari pentru taxa și participarea reduse
– kit-ul a conținut numărul și un gel (minimul necesar, restul e răsfăț), apoi am primit medalie de finisher (foarte bună pe post de amintire), iar pentru cât a durat cursa au fost destule gustări pe masa de la Omu și pe cea de la sosire
– butucii de la premiere, un fel de „concursul te poate pune pe butuci”, dar doar la propriu
– cele două potopuri prietenoase cu alergătorii, unul dat în zona sosirii pe când concurenții încă erau pe creastă (acum nu știu primii…) și al doilea imediat după premiere
– traseul scurt, dar totuși de concurs, e binevenit ca antrenament sau testare de echipament și condiție fizică – sper ca acest gen de competiție să fie tot mai frecvent, mai ales pentru cei care preferă atmosfera restrânsă și nu aglomerația unui maraton

Propuneri
– la anul traseul să înconjoare cabana și să fie un loc unde chiar să se atingă stânca de pe vârf, să fie un „atinge Omu”… atins sau un fel de „bate palma” :)

Felicitări & mulțumiri
– organizatorilor – să mai faceți!
– voluntarilor
– stânei câștigătoare la licitația condițiilor igienice de făcut bulzuri pe bandă
– colegilor din bisericuța intervalului 2:28-2:30 (pe care a căzut norocul să însoțească un paparazzi conștiincios)
– fetelor în general, Denisei în special – n-aș vrea să fiu în locul băieților care n-o pot prinde din urmă
– lui Andrei pentru tot ce face de dragul meu, plus poza în alergare de la Omu
– Domnului G, bătrânul meu aparat foto, alergat și zdruncinat pe la tot felul de concursuri și ture pe munte sau de bicicletă și care, iată, a mai rezistat unei foto-alergări :)

Dovada sau o invitație virtuală la Atinge Omu: albumul foto via picasa sau via facebook.

Alergarea mea

Am aflat de concurs cu o săptămână înainte și m-am înscris fără să stau prea mult pe gânduri deși nu mai auzisem de el – nici nu aveam cum, căci a fost prima ediție. M-au convins cam toate aspectele: locația convenabilă, profilul cursei, taxa mică, premiile gustoase (pentru locurile patru și cinci s-a anunțat niște kilograme de brânză – de unde și gândul hazliu că poate câștig o brânză), dar și planul că va fi o cursă de antrenament și de testare de echipament pentru concursul din Retezatul Mic de săptămâna viitoare, la care m-am înscris de ceva vreme.

Trebuia să sparg gheața lui 2015, n-am mai alergat pe munte din octombrie anul trecut la maratonul Pietrei Craiului, noroc că am dat totuși o coborâre în Thassos de și-au amintit mușchii, printr-o febră de zile mari, că e timpul să se trezească. Alergările urbane și celebrele pante din Tineretului se pun cât să treci decent de zona startului 😉

Și pentru că n-am mai fost de ceva timp prin partea aceea de Bucegi, iar la podium nu se punea problema să trag (și nici nu mi-e locul), mi-am luat cu mine ajutorul numărul unu când vine vorba de alergare montană: aparatul foto. Nu zâmbiți a îndoială, în secunda cât fac o poză îmi trag de fapt sufletul, în secunda aceea observ traseul, muntele, norii, florile, în secunda aceea mi se umple sufletul de entuziasm și de încântare, de unde îmi trag apoi energia cu care suplinesc lipsa antrenamentului și iar o zbughesc în alergare. În acest fel mă poziționez paradoxal mai mereu aproape de podiumuri – sufletește vorbind locul întâi există și e doar unul și pe acela pășești în tine când ai făcut tot ce ai simțit că trebuia să faci. E drept, nu sunt o fire prea competitivă, deși la nivel declarativ mai zic una-alta.

Acestea fiind spuse, iată-mă în ziua deloc ghinionistă de 13 iunie, trezindu-mă cam greu și bâjbâind după hainele orânduite de seara, dar cu senzația că e totuși dezordine în pregătirea mea. Mi-am pus încă de-acasă echipamentul de alergat cu toate că despre hainele acestea de compresie (tricou, pantaloni scurți, jambiere) nu știu dacă e bine să fie purtate prea mult timp în care nu faci efort.  Legat de echipament, deși cumpărat în martie de ziua mea, a fost testat doar prin… fața oglinzii. Și chiar și așa, am aflat abia în dimineața noastră că pantalonii sunt un pic cam prea transparenți (pentru curajul meu ) în partea dorsală. Am improvizat, dar săptămâna viitoare sigur o să testez reacția băieților de la RSR.

Până la Peștera am stat ca pe ace și deși Andrei a condus ca de obicei, mi se părea că totul se întâmplă în reluare. Mă tot consiliam în gând că nu e cazul de emoții, că e un antrenament cu public, că e o tură pe munte, că poze, floricele, dar când ești făcut din jăratic nu te poți pune cu arderile… Există riscul, ce-i drept, ca fiind ziua concursului, să se întâmple ceva și să nu ajungi la timp pentru start.

Dar am ajuns și emoțiile s-au mai pierdut prin iarbă. Îmi era dor, foarte dor de atmosfera de la un concurs de alergare montană, de mine făcând parte din ea, de timiditatea mea pusă la încercare de dorința de a cunoaște sau vorbi cu oameni ce împart aceeași bucurie. Mi-au lipsit acolo prietenii mei Mike și Radu, mi-am petrecut alături de ei câteva starturi și sosiri la concursurile de alergare montană, suficient cât să mi-i asociez ca făcând parte din ea. M-am simțit ca un pui zburat din cuib…

AtingeOmu-5314-rw.jpg

o mică și ultimă ședință tehnică a organizatorilor

Andrei a pornit pe la ora zece spre Babele urmând ca să ne vedem, cu ceva noroc, la Omu. Până la ora startului mi-am conversat timpul cu Robert, Vio, Monica, Dani (e imposibil să nu cunoști pe cineva, lumea alergătorilor montani e totuși mică) și chiar am făcut vreo trei scurte reprize de încălzire. Mă durea în dreapta, unde mă duruse și cu două zile în urmă la o alergare după orele de serviciu, mă durea și speram că o să treacă pentru că eu aveam de gând să ating Omul cu sau fără voia „ficatului” sau ce e pe-acolo.

Deși era scurt traseul, am preferat să alerg cu rucsăcel ca să testez cum îl simt pe spate și ca să am unde pune aparatul foto în caz că mă satur de alergat cu el în mână (lucru oarecum imposibil, e deja prelungirea mâinii drepte). Startul s-a dat pe când eu eram preocupată să pozez perechi de picioare și încălțări – adevăratele vedete :)

AtingeOmu-5325-rw.jpg

Am început să alergăm și e așa un val de tropăit ce cuprinde pe toată lumea încât te lași cuprins și… aștepți să te tai, că deh, să alergi la deal nu e nici greu nici imposibil, dar cu siguranță nu durează prea mult. Mnu, azi nu mă tai chiar din prima, nu așa repede, am mai dus-o o perioadă, încă vedeam plutonul fruntaș, fugi de-aci! păi încă fug… respiram cam greu, tot mai greu și gata, picioarele mele au zis pas! iar eu, în sfârșit, vă recunosc, ale mele sunteți! Și-am dat-o pe pășit voinicește, doar doar mi-oi găsi ritmul, să-mi fac naibii încălzirea aia pe care trebuia s-o fac mai devreme și pe care n-am niciodată tragere de inimă s-o fac căci îmi știu hramul: încălzirea durează și trebuie să fii harnic.

Acum sincer, fără o disciplină care să vină din antrenament constant pe un teren corespunzător, ți pe pare că ești zmeu când în realitate abia te târăști, iar când e taman invers te uiți la ceas și intri în panică de la prea multă viteză. Cum mă cunosc cât de cât, am lăsat totul să vină de la sine și nu cred că aș fi putut face mai multe pe urcarea până la Omu. Am alergat, am mai schimbat o vorbă cu oamenii din „plutonul” în care m-am înrolat ca ritm, am făcut pozele de care am avut nevoie, am strâns din dinți uneori, dar de cele mai multe ori mi-am întrebat gambele: de ce ardeți măi în halul ăsta, de ce?

AtingeOmu-5336-rw.jpg

Peisajul e la fel de frumos precum mi-l aminteam de la 7500 din 2011 – de-atunci n-am mai trecut pe-aici :( Acum am urcat în 1h10min, atunci în 1h27 minute cu Mike, dar pot să jur că ne-am mișcat mai repede și-am alergat mai mult, eu jur, dar timpul nu minte, totul e chestiune de percepție. Cert e că au fost porțiuni alergabile pe care le-am mers pe motiv că nu-mi venea să alerg, nu că n-aș fi putut, dar parcă nu-mi venea natural mișcarea. O vreme am furat ritmul de la un băiat, „ultramaraton Bucegi-Leaota”, că așa-i scria pe tricou, care și accidentat la genunchi urca mai bine ca mine…

Cert e că ultima porțiune de urcare a fost dovada clară că nu stau grozav cu antrenamentul, suflam ca un marfar și intrasem pe modul heirup-ist de care mă știu în stare, dar nu era cazul să apelez acum la el, ăsta e de rezervă pentru când o să mai merg vreodată la un ultra, nu pentru prima oră dintr-un concurs de 16km.

AtingeOmu-5345-rw.jpg AtingeOmu-5353-rw.jpg AtingeOmu-5356-rw.jpg AtingeOmu-5373-rw.jpg

În fine, se apropie Omu, pe drumul de sub el eu merg (mda, dezamăgitor), îl prind din urmă pe un băiat în albastru, e Lucian, mă recunoaște și îmi transmite aprecierile pentru blog, îi mulțumesc sincer pentru cititul pe-aici (e greu cu timpul, la fel cum lipsește timp de scris, lipsește și cel de lectură…) și mă tot uit în sus, cu ochii-n pata albă de zăpadă deasupra căreia un profil cunoscut se înalță și mă pozează și e desigur, Andrei. La Omu mă așteaptă omu’, gândesc fericită, dar asta nu mă scoate din viteza melcului și nu mă propulsează magic. Ba chiar ocolesc limba de zăpadă urmând drumul spre surprinderea lui Andrei care nu înțelegea de ce am procedat așa în loc s-o tai mai pe de-a dreptul… Nici eu, de-acolo de jos așa se vedea, mai pe ocolite.

AtingeOmu-5384-rw.jpg AtingeOmu-5385-rw.jpg AtingeOmu-5389-5-rw.jpg AtingeOmu-5389-7-rw.jpg

La Omu beau un păhărel de apă și de pe masa organizatorilor îmi surâde o felie de lămâie. Mușc din ea și simt cum mă acresc în degrade astfel încât nu-i dau nici o șansă lui Andrei să mă pozeze surâzătoare. El, mai competitiv ca mine, cel puțin ca susținător, îmi amintește că pe-aici lumea aleargă, că s-a trecut în viteză și că-i timpul de go!go!go! iar eu am un fel de lene a pornirii: vreau să alerg, dar și drujba vrea să taie lemne dacă o trage cineva de mâner. Un prag în pantă îmi dă un brânci gravitațional și picioarele se dezlănțuie pe poteca destul de prietenoasă de pământ nisipos.

Nu durează mult, iar norul lăsat brusc peste noi îmi dă ceva emoții cu orientarea. Ocolim primul vârf prin dreapta, pe următorul prin stânga, dar nu reușesc să văd banda roșie, doar pe cea galbenă și nu e bine. La un moment dat apare un băiat care suia și ne întreabă de marcaj, eu credeam că a greșit urcarea la Omu, dar cică fusese și coborâse prea mult pe stânga până se întâlnise cu cei care încă urcau… hmm! nu-i a bună, dibuiesc și eu niște contururi urcând prin ceață, îi întreb pe ce urcă și nu prea știau, dar mi-au confirmat că pe bandă albastră (pe cea pe care urcasem noi) iar eu continuam să cobor tot sperând că indicatorul ce se mijea o să dezlege ițele. Noroc cu băieții din spate care se prind că trebuie să ne lăsăm mai mult pe dreapta, mă întorc și îi urmez. Cu ajutorul lor am izbutit să ne înscriem pe poteca bandă roșie și zău dacă nu sunt convinsă că Omu are rețeta universală a rătăcirii pe timp de ceață…

Nu știu cât timp am pierdut aici, poate cinci minute, poate zece, cert e că adrenalina m-a trezit din amorțeală și am început să alerg cu poftă – de când așteptam momentul! Curând avea să se ridice și ceața și să putem zări dimensiunile norului instalat deasupra căldării. Tuna și fulgera și noi alergam drept spre tărâmul întunecat :)

AtingeOmu-5396-rw.jpg AtingeOmu-5402-rw.jpg AtingeOmu-5404-rw.jpg AtingeOmu-5407-rw.jpg

Inițial când am zărit refugiul ca o aluniță colorată pe coama întunecată ca de zimbru a muntelui Doamnele mi s-a părut cam departe așa că am grăbit pasul. Mă simțeam bine și singura grijă era să nu mă fure peisajul ușor apocaliptic și să mă împiedic. Nu de alta, dar de când am reușit la MPC să plonjez pe iarbă, am înțeles și cum e posibil să se întâmple.

Traseul îmi e bine întipărit în minte de la 7500, cred că și cu o boală a memoriei mi-aș aminti de marșul prin jnepeni după treizeci și ceva de ore de mers, cu hainele ude după potopul de pe Valea Gaura, urmat de un soare năucitor de fierbinte ce m-a „ajutat” să dorm în picioare pentru o secundă, doar sprijinită de bețe și cu ochii ațintiți pe Mike ce se ducea și când am tresărit din „somn” încă se ducea și-am prins-o din urmă ca odihnită, cum n-aveam cum să fiu și totuși eram.

Ehee, vremuri, acum trec prin jnepeni și fulgeră înaintea lor, cu urechea ascult stâlpii de marcaj să văd de i-apucă zbârnâitul și atâta vreme cât e liniște e bine. Din când în când mai recitesc articolul acesta – Fulgerul – și îmi vin în minte ce e bine să faci și ce nu. Am reținut pentru cazul de față, măcar teoretic, să stau departe de stâlpii de marcaj, să păstrez distanța la vreo zece metri de alte persoane ca să nu pună fulgerul de-un grătar cu toți, iar dacă se apropie prea tare să mă fac mică, atât de mică încât nici să nu sesizeze norul că ar fi un câmp de electricitate acolo.

La refugiul din Șaua Bătrâna erau doi voluntari (am fost îngrijorată pentru ei, dacă e ok să se adăpostească în refugiu în caz de fulgere), m-au rugat cu apă, dar mai aveam ceva și nici setea nu mai venise cu așa vremuri răcoroase. Decât soare mai bine răcoare, deși am avut o senzație nemaiîntâlnită până acum: îmi simțeam coatele înghețate și mă dureau, lucru pe care l-am resimțit cam toată ziua de sâmbătă.

AtingeOmu-5409-rw.jpg AtingeOmu-5413-rw.jpg AtingeOmu-5418-rw.jpg

Coborârea pe triunghiul roșu de pe Valea Doamnele a venit ca o salvare, gata, părăsim creasta, vom fi adăpostiți de vale. Alergarea mergea bine, formația a rămas aceeași cu mici variații, iar floricelele galbene erau la densitatea maxim posibilă – o încântare pentru oricine, băiat sau fată. Aici aveam deja o misiune cu care plecasem de-acasă, să dau drumul la picioare că am mare nevoie de antrenament pe coborâre. Nu știu dacă mi-a reușit (încă n-am febră musculară, deci n-am dat tot…). Cert e că am început să simt furnicăturile cârceilor și tot ce trebuia să fac era să nu mă opresc din mișcare. Până la urmă nu mi s-a pus niciunul, semn că cel puțin jambierele de compresie funcționează.

AtingeOmu-5420-rw.jpg AtingeOmu-5423-rw.jpg AtingeOmu-5427-rw.jpg AtingeOmu-5431-rw.jpg AtingeOmu-5436-rw.jpg AtingeOmu-5437-rw.jpg

După porțiuni destul de clar conturate, traseul a devenit un fel de ținut drept pe linia stâlpilor, destul de neplăcut tălpilor ce se luptau acum cu smocuri instabile de iarbă. La RSR va fi și mai și, piciorul Mării sau cum îi zice, e un etalon de praguri înierbate de dimensiuni variabile unde nimic nu e sigur, totul e pregătit să te-arunce-n cap.

Când vine vremea de trecut Ialomița (deja unită cu pârâul Doamnele, cred), loc de țopăit din piatră în piatră nu pare să fie, din cei patru-cinci câți suntem nici unul nu intuiește trecerea astfel că nu mă invit la stat pe gânduri și m-arunc în apă, îmi ajunge până la genunchiul drept, iar în gamba dreaptă se activează instant un cârcel, nici că se putea altfel, ies din apă și continui mersul în speranță că o să treacă de la sine și trece.

Știu că nu mai e mult, mi-amintesc traseul, dar și ceasul care trece de cincisprezece kilometri. Aproape că îmi pare rău că se termină, dar am și o strângere de inimă căci îmi simt picioarele puțin obosite, iar puterea de concentrare scăzută – de la doar două ore de alergare? cam repede… Altfel, picioarele merg, respirația e calmă, nu cred că am mai avut o sosire atât de necompetitivă și e drept că am fost destul de răsfirați pe traseu: pe Bianca am văzut-o ultima dată în fața mea aproape de Omu, de la Omu am prins un singur băiat din urmă, iar în spate, înafară de băieții cu care am alergat, n-am mai văzut pe nimeni.

Se-arată stația telecabinei, mica adunare de la sosire și îmi vine să alerg și mai tare, am puteri cât pentru încă niște kilometri, însă chiar nu e locul de dat de trei ori peste cap mai ales că m-am uitat la ceas și-mi arăta un pace ce mă pregătea de decolare – așa mă și simțeam. Trec pe sub poarta de la sosire (cam joasă pentru ăi înalți, eu m-am descurcat desigur) și gata, asta a fost!

AtingeOmu-5438-rw.jpg AtingeOmu-5443-rw.jpg

 Medalie, mi se spune că sunt locul cinci (până la urmă chiar am alergat „de-o brânză”), un păhărel de apă, o felie de portocală (cea mai bună!) și socializare de voie. Așa aflu că a plouat zdravăn în tabără, moment în care m-am îngrijorat pentru Andrei, el urmând să coboare de la Omu și cum nu l-am găsit la sosire… L-am sunat, era bine, a stat sub o piatră lângă Mecetul Turcesc până a trecut ploaia.

Mă schimb de încălțările ude și nu-mi rămâne decât să aștept premierea. Mă uit la oamenii așezați pe iarbă și oricât de ciudat sună, nu m-aș plictisi vreodată privind. E un soi de pace și în același timp de energie care se emană… Apar treptat toți concurenții, toată lumea trece surâzătoare pe sub poartă.

AtingeOmu-5446-rw.jpg

 La timpul anunțat suntem chemați să ne îmbulzim, au venit lădițele cu bulz de la stână. Mmm… e fierbinte, brânza e delicioasă și degetele sunt inevitabil linse ca să nu alunece răcorosul pahar cu jintiță (urdă amestecată cu zer) – înțelegeți ideea :) Și pe când eram cu toții, concurenți și voluntari, preocupați de mâncare, iaca vine-un nor de pe Valea Ialomiței, și vine, și tună înfundat și pare că suntem luați prin învăluire. Organizatorii noștri sunt însă pregătiți, au premiile, au butucii, au clasamentul gata și pe noi toți adunați la un loc.

AtingeOmu-5459-rw.jpg AtingeOmu-5463-rw.jpg AtingeOmu-5465-rw.jpg

 Nu-i de mirare că premierea se produce în ritm de concurs, fain momentul și memorabil tocmai pentru că e botezat sub primii stropi, ca de o primă ediție. Imediat după ne împrăștiem care încotro și în câteva minute începe un potop cu grindină, cu fulgere și tunete, încât nu ne rămâne decât să tragem mașina pe dreapta și să ne uităm cum plouă.

AtingeOmu-5467-rw.jpg

 Concluzii

Sunt pregătită pentru Retezat Trail Race? Sunt. Pe cât de pregătit poate fi un amator ce își dorește să facă o alergare cât mai bună și să termine cu bine, fără accidentări și fără conflicte interioare din prea mult ego. Altfel, la ora la care scriu, încă nu știu cu ce voi ajunge la Cheile Buții, probabil voi dormi la cort și cu siguranță voi fi singură, fără ai mei.

Echipamentul de compresie își face treaba, jambierele chiar țin cârceii în frâu când mișună prin gambă, iar pantalonii și tricoul sunt cel puțin comode, probabil își vor arăta aportul la o cursă ceva mai lungă și mai consistentă. Cu încălțările e mai simplu: defilez cu ce am, partea bună e că salomonii mei noi (speedcross3) nu-mi mai omoară bolta plantară cum făceau cei vechi (ultra 3D GTX parcă), o adevărată tortură, însă ofereau la schimb o aderență mult mai bună decât simplele crampoane de cauciuc în care încă îmi construiesc încrederea. De culoare nu zic nimic, e vara rozului turbat…

După Atinge Omu febra musculară e inexistentă (mai puțin cea dubioasă din spatele coatelor) ceea ce mă bucură pentru că am mers pe cât de bine pot merge cu antrenamentul actual. Sper să nu uit să iau ceva magneziu săptămâna aceasta și cam asta e tot ce mai pot face. Cel mai probabil n-o să mai alerg, dacă antrenament nu prea e, măcar odihnă să fie.

p.s. m-am apucat să număr la câte concursuri am mers/alergat din 2010 până acum și am fost surprinsă să văd că Atinge Omu este abia al optulea…

2 Comentarii

    • Merci Cristina, acum e pe val alergarea și la noi, și nu doar cea montană. E drept că pe lângă alergători se adună și familia sau prietenii și astfel, cei mici, că ei sunt cei importanți, sunt familiarizați cu sportul și cine știe ce mare campion se ridică dintre ei. Sau, cel puțin, n-o să mai fi luat la mișto pe stradă că alergi, lucru care se întâmplă încă și arată cât mai avem de recuperat la capitolul civilizație…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *