4 zile în Cernei-Mehedinți. Cătunele de la capătul scărilor: Ineleț, Prisăcina, Dobraia

Biserica din Ineleț

A treia zi de munte a fost dedicată satelor pitorești din Munții Cernei. Sunt locuri în România care țin cu tot dinadinsul să fie excepții la cam tot ce se spune sau chiar noi spunem despre români. Impactul este unul major, un fel de lecție despre cum poți trăi cu demnitate prin muncă și prin tradiții depășind greutăți inimaginabile pentru mulți dintre noi. Nu doar că m-a impresionat simpla trecere prin aceste sate și m-a făcut să-mi doresc o cunoaștere amănunțită a vieții de acolo, dar am rămas cu certitudinea că am avea cu toții enorm de învățat de la acești oameni ai muntelui care, după cum veți vedea, sunt izolați de restul lumii, dar nu trăiesc defel rupți de ea. Aș afirma cu îndrăzneală că noi trăim izolați de ei, noi cei mulți.


Data: 4 ianuarie 2014.
Locul: Munții Cernei.
13 pinguini carpatiști: Mike și Radu, Vio și Octavian, Raluca și Cristi, Vali și Dana, Claudia, Em’, Muha, Kya și Alois (Andrei a lipsit).
Tabăra de bază: Pensiunea-Motel Dumbrava, la km 12 de Băile Herculane pe DN67.
Lecturi suplimentare: Mike – Reîntoarcerea, Radu și traseul său variat de al nostru, ca de obicei.
Album foto: Revelion și 4 zile în Cernei-Mehedinți.
Traseu cu roșu pe harta de mai jos (autor Marius Terchilă):
– intrarea este la km 20 „marcată” de o stație de autobuz, de o punte peste Cerna (trecându-se de intrarea de la km 16 spre Cheile Prisăcinei) și de un Tatăl nostru scris pe o scândură lăcuită; fără marcaj, se urmează poteca bătută de localnici, se traversează în urcare Poiana lui Ghițulică și se ajunge la Scările de lemn (La Cârlige);
– se urmează poteca și un vechi marcaj cu triunghi roșu cu atenție mărită la bifurcațiile ei și se face dreapta prin pădurea de fag, trecând de un gard (dacă se ajunge la un mic izvor într-o cotitură înseamnă că s-a ratat poteca);
– se urcă la biserica din Ineleț, se urmează ulița de prin stânga bisericii și mai apoi marcajele PR, PG (punct roșu respectiv galben) ce vor traversa pe rând cătunele Prisăcina și Dobraia, dar și câteva văi;
– coborâre pe PG de la Biserica din Dobraia cu ieșire vizavi de Motel Dumbrava; se trece Cerna pe o punte.

Traseu: Scarile de lemn, Inelet, Scarisoara, Prisacina, Dobraia


În dimineața zilei de sâmbătă, penultima petrecută pe Valea Cernei,  Andrei mi-a făcut surpriza unei vești nu prea plăcute, o severă durere în gât și preferința de a nu merge în traseu. E drept că noi fiind plecați din Canada pentru mai mult de 21 de zile nu mai eram asigurați medical acolo, în România nici atât, și am încercat pe cât posibil să ne păstrăm sănătoși, cea mai mare teamă fiind legată de virusuri la care imunitatea noastră putea fi mai mult sau mai puțin în gardă. La întoarcere aveam să aflu că după câteva ore s-a simțit în formă și a plecat prin Cheile Țăsnei, traseu aflat imediat lângă pensiunea Dumbrava, foarte interesant de altfel și pe care am avut și eu plăcerea să-l parcurg la prima venire în acești munți.

Am pornit la drum cu mașinile tot dis-de-dimineață cum se obișnuiește când e gașca mare și pericol maxim de moșmondire, iar lipsa ceții și a norilor gri anunța încă o zi frumoasă de toamnă-primăvară și nicidecum de iarnă.

Am trecut Cerna pe punte și mă gândeam cu emoție la ce mă aștepta dincolo: Scările de lemn. Am auzit sau am citit de-atâtea ori despre ele încât puteam avea senzația că știu ce mă așteaptă, dar cu atât mai mult emoțiile creșteau pentru că în sfârșit, venise și rândul meu. Încă de la început traseul ăsta te introduce într-o altfel de lume, e ca și cum ai trece puntea într-o Românie paralelă. Cum drumețul de munte, trekker-ul, obișnuiește să treacă în palmaresul său masive, trasee, vârfuri, cabane, peșteri, chei și alte asemenea obiective, apoi vine o zi când drumeția lui e o incursiune și în lumea oamenilor, nu doar a munților și poate și de aceea cui îi e drag muntele, îi sunt dragi și aceste îmbinări naturale ale muntelui cu omul: adăposturi, sălașe, stâne, cătune.

De cum începi a coborî spre malul Cernei te întâmpină rugăciunea Tatăl Nostru scrisă pe o scândură lăcuită. Mai apoi, vor mai fi și alte binecuvântări creștine prinse pe copaci la vedere din potecă și nu cred că-i alt loc mai potrivit pentru ele ca acolo la urcarea pe munte. Ca să locuiești acolo în munte ai nevoie de credință, iar credința nu are nevoie de fast, ci de o întâlnire cât mai directă cu omul, prea puțin mijlocită de către biserică așa cum se întâmplă din păcate în mai tot restul țării unde cele bisericești amintesc mai mult de afacere decât de credință.

Pe malul celălalt începem de fapt urcarea în Munții Cernei printr-o poiană pe care o tăiem în serpentine, numită din câte am aflat ulterior Poiana lui Ghițulică, dăm de o ruină și continuăm poteca prin dreapta ei, ca să ajungem la baza peretelui abrupt de stâncă și la capătul de jos al Scărilor. Sunt patru scări lungi de lemn de cam câte zece metri ce acoperă o înălțime de 40-50m luând în considerare și pragurile intermediare. Oamenii acestor locuri au găsit de-a lungul timpului diverse modalități de ajungere cât mai rapidă în Valea Cernei, dar coborârile abrupte prin păduri sau potecile pe firul apelor prin chei culminează cu această variantă directă, cât se poate de îndrăzneață. Și dacă vă gândiți că doar tinerii și bărbații în putere or folosi scările, apoi vă înșelați, de la copii la bătrâni toată lumea le folosește și cred că doar turiștilor ce vin prima oară aici le tremură genunchii.

Locul se numește La Cârlige și cred că doar poveștile localnicilor ar putea scoate la iveală motivul denumirii, altul decât cel intuitiv. Să fie oare legat de scări și numele unuia dintre cătunele din vecinătate, Scărișoara?!?

Din Valea Cernei în Ineleț și Scărișoara.

La Cârlige – calea cea mai scurtă din Valea Cernei în Ineleț și Scărișoara.

Oamenii de aici sunt cei care se ocupă de întreținerea scărilor, ca de-altfel de toată infrastructura zonei și nu cred că așteaptă cineva ceva de la autorități, ci mai degrabă se roagă să fie sănătoși să poată munci. Cum spunea și Mike în jurnalul ei, totul te face să pășești prin aceste locuri cu pioșenie, cu recunoștință.

Valea Cernei - Troita pe munte, in Ineleț

Omul sfințește locul. La orizont culmea Munților Cernei cu vârfurile Vlașcu Mic și Vlașcu Mare. În dreapta se află cătunul Scărișoara

Revenirea mea în România după aproape un an de Canada era menită să fie însoțită de anumite momente sensibile, dar acestea au întârziat să apară sau n-au apărut acolo unde bănuiam eu. Zilele petrecute acasă, în satul gorjean al copilăriei mele Tehomir au fost emoționante pe alocuri, dar sunt deja obișnuită să plec și să mă reîntorc acolo. Revederea cu apartamentul meu a fost mult mai dureroasă căci prea mirosea a casa mea, a pereții mei… Nicidecum nu mă așteptam ca vederea pentru prima oară a unor locuri să mă lovească cu nefirească nostalgie și cu o acută și-atât de vie dezrădăcinare. Mai mult de-atât toată ființa mea se coalizase pe-o frază:

e atâta frumusețe aici și tu ești departe de ea, aici e tot ce îți dorești. aici, aici, aici…

Și parcă n-am văzut nicicând atâta frumusețe pură ca la Biserica din Ineleț! În soarele ce se ridica de după Munții Mehedinți peisajul descria comuniunea perfectă dintre munte și om, dintre natură și om, dintre veșnicie și clipă, dintre viață și moarte. Mi-au dat lacrimile, mi-au pierit cuvintele și cred că dacă eram singură aș fi rămas acolo câteva ore: să meditez, să plâng, să înțeleg, să fiu.

La mormintele din cimitir erau cruci la un capăt și băncuțe la celălalt capăt, pentru a te reculege în tihnă – una dintre cele mai firești și mai simple atitudini umane în fața morții și a timpului din ce mi-a fost dat să văd! Și aceasta la capătul de sus al României, la capătul scărilor

Cimitir pe munte.

Locuri de veci în cel mai idilic sens cu putință.

Dar drumul nostru trebuia să meargă mai departe și am încercat, de dragul prietenilor, să-mi reprim avalanșa de stări interioare și să mă bucur de prezența lor. Deloc simplu, dar treptat m-a furat peisajul – nici nu era greu să se întâmple asta.

Am urmat potecile pe post de drum pe cât de primitive pe atât de bine întreținute. Gospodăriile sunt rare, le numeri pe degete, dar sunt îngrijite și foarte curate cum rar găsești în satele mari de deal sau câmpie. Totul e rânduit, nimic nu e la voia întâmplării, sunt mici ogoare și grădini acolo unde pământul are o înclinare care să permită munca, în rest livezi și pășuni. Apa și lemnul sunt la îndemână, dar simți respectul pentru aceste bogății: acolo unde-i un fir de apă sunt și jgheaburi pentru animale și deseori câte o cană atârnată pentru trecători, iar pădurea pare neatinsă în jurul gospodăriilor, fără urme de defrișări, semn că oamenii folosesc exact cât au nevoie conștientizând probabil, mai mult decât alți români, că locul cu totul este casa lor, nu doar împrejmuirea curții – mulți uită că degeaba ai un colțișor frumos numai al tău dacă în jur e mizerie și dezastru, dacă-ți arunci gunoiul peste gard etc.

Case de munte, Valea Cernei.

Oarecum fără mirare, ca o confirmare a inteligenței oamenilor de aici, am remarcat contrastul puternic dintre izolare și modernitate: antene parabolice, stâlpi de iluminat la biserică și la școală pe bază de panouri solare, case solid construite, unele folosind și materiale cumpărate, nu doar piatră și lemn, cabluri de curent electric trase de la micile hidrocentrale toate acestea în condițiile în care drumul pe care se poate ajunge cu mașina, eventual cu un 4×4, după cel puțin 30km (de la Cornereva, comuna de care aparțin toate cătunele din Cernei) deservește foarte puține dintre gospodării și mai mult ca sigur este accesibil doar în perioadele fără ploi când nu e nămol. Oamenii folosesc căruțele și caii pentru deplasare sau pentru transport și mai mult ca sigur iarna folosesc sănii (de Paști i-am văzut cărând fân cu sania). În rest, merg mult pe jos, ne-am întâlnit cu ei venind „de la oraș”, îmbrăcați frumos, cu sacoșele aferente și cu o alură de parcă piața ar fi fost imediat după colț și abia de-au făcut doi pași.

Amintind de îmbrăcăminte, de port, trebuie să spun că ne-am întâlnit cu oameni care munceau sau oameni care veneau de la „plimbare” și la toți am observat curățenia hainelor lor, lucru oarecum neobișnuit având în vedere că pe omul de la țară când îl găsești muncind nu e tocmai în straiele lui bune, de sărbătoare și nici prea curate nu sunt, munca lui nefiind una de birou. Deși locuiesc pe munte au un „echipament” obișnuit, pe când noi drumeții, puteam părea de-a dreptul exagerați așa în bocanci, cu bețe de trekking, blindați de windstoppere și goretex-uri… În portul lor am remarcat totuși două elemente tradiționale mai mereu prezente: traista sau ranița și toporul care descriu foarte mult din preocupările oamenilor pe munte: traista pentru merinde și pentru a strânge fructe, ciuperci etc., iar toporul pentru diverse îndeletniciri: reparare garduri, curățarea pășunii de mărăcini etc.

Muntean calare in Dobraia.

Cu desagile pe cal și cu toporișca la îndemână – lângă biserica din Dobraia.

Localnic cu vitele si cu ranita pe Valea Cernei.

Localnic coborând de la sălașe cu raniță și furcă. Femeile obișnuiesc să poarte traistă, pe un singur umăr. În Crovul Mare, Munții Mehedinți

Și atingând subiectul îndeletnicire, o altă concluzie la care am ajuns după peregrinarea prin cele patru sate este că acolo se muncește enorm. Sunt convinsă ca doar vreme rea îi ține pe acești oameni în casă, altfel sunt la datorie, căci trăind izolat și fără să aștepte să vină autoritățile să facă și să dreagă, omul e nevoit să se ocupe de toate. Nici nu s-ar putea explica altfel cum sunt atâtea lucruri făcute, îngrijite, reparate, de o mână de oameni răspândiți și la câte un kilometru unul de altu, având case ce stau față în față, dar pe versanți opuși separați de câte un vâlcel adânc. Doar câte o casă părăsită ce se surpă cu aceeași demnitate cu care a fost înălțată, mi-a amintit că și aceștia sunt oameni, nu supra-oameni, că și aici timpul lucrează, că drumul spre ruină este inevitabil.

Mi-ar fi plăcut să fie timp să pot sta acolo, să stau de vorbă cu acești oameni, să-i cunosc. Poate așa aș fi reușit să-i și fotografiez pe îndelete și să nu simt că le fur ceva… E drept că nu mi s-au părut foarte deschiși și totodată cred că e firesc, e nevoie de un efort, de o apropiere din partea celui care vine și care vrea să-și satisfacă curiozitatea, iar ei sunt oameni cu adevărat încercați de greutăți, oameni dârji, munteni mândri cum îmi spunea mamaia, vorbă de care mi-am amintit și pe care am înțeles-o pe deplin abia acum. E mândria care vine din traiul nedependent, din duritatea necesară lui și din smerenie. Când prietenii mei au împărțit celor cu care ne-am întâlnit câteva dulciuri și portocale (felicitări Vio, ea a fost cea care s-a gândit la copii), au mulțumit cu o atitudine sfioasă ca la primirea unui dar, nicidecum pomană și într-adevăr asta a făcut și mai multă cinste gestului. În schimb, fără să știe, muntenii ne-au dăruit și ne dăruiesc enorm prin însăși existența lor acolo.

Ca drumeție poteca este una cât se poate pitorească cu multe sus-jos-uri, dar accesibilă oricui. Dacă ar fi după punctele de belvedere ar trebui făcute pauze la fiecare jumătate de oră dacă nu mai des. Profitând de ziua frumoasă asta am făcut și noi, pauză de masă, pauză de soare, pauză de vorbă… Personal, deși veneam după o perioadă fără mers pe munte și după două zile de drumeții, eram încă în formă, nici urmă de oboseală, cu o energie ce mă făcea să mă simt în stare și de-un semi-maraton (de unul al vorbelor am fost în stare, Em’ mi-e martor). Dar și de-aș fi putu, n-aș fi mutat munții din loc, îmi plac acolo unde sunt și-mi place să cred că vor aștepta mereu.

Prisacina

Pinguinii fac baie de soare (by Em’)

*

Umbra de tristețe ce m-a însoțit încă de când am pornit la drum, a persistat și uneori a căpătat chipul melancolic al unor vremuri netrăite, dar în care m-am regăsit cu un puternic sentiment de apartenență. Întâlnirea cu aceste locuri m-a marcat profund și mi-a spus cine sunt. Așa brusc, fără să întreb, fără să aștept. Sunt un om al dorului și al frumuseții uitate, un om al greului și al trecutului, un om al prieteniei și al singurătății totodată, un om lucid acceptând cu durere că visele sale sunt imposibile tocmai pentru că în simplitatea lor presupun enorm de multă renunțare. Aș fi rămas acolo sus, m-aș întoarce acolo sus (cu pretenția de a merita, de a mă curăți sufletește) și mă tot duc de-atunci în visele cu ochii deschiși căci în straturile mele cele mai adânci aparțin satului și muntelui.

Povestea în imagini – unele fotografii au descrieri, vizibile când puneți mouse-ul peste ele. Mulțumesc încă o dată Mike pentru propunerea itinerarului și pinguini pentru că îmi sunteți prieteni și atunci când tac.

 Muntii Cernei. Inelet-Scarisoara-Prisacina-Dobraia Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Acces in Muntii Cernei din Valea Cernei Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Catune in Muntii Cernei. Motel Dumbrava

17 Comentarii

    • Multumesc pentru vizita si pentru link. Evident, nici nu auzisem de acele locuri… Sunt judete sarace acolo, parca uitate de autoritati, dar tocmai de aceea frumusetea locurilor se pastreaza intacta, iar oamenii sunt deosebiti.

  • Ce zona minunata … nu o cunosc din pacate :(…ajung acasa atat de rar si am asa de putin timp de hoinarit….astazi am umblat cu tine ;).

    • Stiu cum e… am o lista atat de lunga cu locuri din Romania pe care vreau sa le vad incat nici nu mai am curajul sa visez la drumetii prin Alpi de pilda. Si cand iti vad pozele imi spun ca mi-ajunge schiul…

  • Acum am văzut că ai scris și un articol despre excursia în Munții Cernei. Ce să zic, mi-a plăcut foarte mult, și asta pentru că ai descris în mare cam aceleași stări pe care le-am trăit și eu de fiecare dată când am fost acolo.

    Am observat și la mine această trecere odată cu timpul: de la căutările și fascinația pentru frumusețile naturale (care a rămas totuși la fel de mare) pentru cea a locurilor în care omul s-a așezat în mijlocul lor, și, în loc să le strice, le-a umplut de sens și le-a îmblânzit; le-a făcut mai calde, mai apropiate sufletului.

    Fix senzația de ”altă lume” de ”Românie paralelă” am avut-o și eu, și o am de fiecare dată când merg acoolo, mai ales după urcarea scărilor, când începi să ai o perspectivă mai bună asupra zonei, când, de după abruptul de stâncă se arată biserica și ici colo, casele risipite ale oamenilor.

    Apropo de ”infrastructura” zonei, și de întreținerea ei, când am fost acolo am auzit cum cineva construise pe un alt traseu de urcare, mai spre Cracu Mare, o masă cu două băncuțe, și zicea că nu a făcut-o neapărat pentru el, ci mai mult pentru turiști, să aibă și ei unde se odihni puțin când urcă. Deci o făcuse fără absolut niciun interes, din drag pentru om, ceea ce mi s-a părut incredibil având în vedere cum suntem noi obișnuiți să facem lucrurile.

    Iar în legătură cu Biserica din Ineleț, am trăit același sentiment când am fost prima dată. Mi s-a părut cel mai frumos cimitir posibil. Și am rămas și eu uimit, că nu mai văzusem nicăieri, banci în fața fiecărui mormânt, unde poți sta de vorbă cu strămoșii și cu Veșnicia. Din fericire, a doua oară când am fost am participat și la slujbe alături de țărani, am și cântat la strană și a fost cu atât mai copleșitor!
    Consider însă, că Biserica, cu Tainele și rânduielile ei are totuși un rol important în a sprijini și a orienta credința oamenilor. Altfel, mai ales la sat, ea riscă să devieze în superstiții sau chiar magie. Și spun asta cunoscând situația locuitorilor de acolo, care au trăit multă vreme fără preot, fără slujbe, iar lipsa acestora au simțit-o și ei. Ei au, într-adevăr, o credință simplă și sinceră, izvorâtă din traiul greu în strânsă legătură cu ce le oferă Dumnezeu prin intermediul naturii.

    Și eu am simțit, după ce am fost prima dată în trecere, în calitate de turist, că trebuie să revin în zonă, să iau contact cu oamenii, să îi cunosc mai bine, să văd cum trăiesc și cum gândesc, și am folosit asta și pentru niște teme legate de facultate. Și să îi fotografiez mi-era rușine, cum îmi e și acum când merg prin sate unde nu cunosc oamenii. Chiar ăsta cred că e sentimentul, de furt.
    Și ai dreptate, la prima vedere, oamenii sunt destul de reținuți, dar, dacă stai mai mult de vorbă cu ei, și reușești să le câștigi încrederea, și eventual rămâi la ei câteva zile, devin atât de familiari, de primitori și de calzi, încât chiar nu îți mai vine să mai pleci de acolo. Și or să vrea ei să îi tot fotografiezi în diferite ipostaze apoi și totul devine foarte firesc. :)

    Iar în final, da, visele cele mai frumoase presupun enorm de multă renunțare…prea multă ca să se poată materializa. Dar cred că e important să le păstrăm acolo chiar și așa, pentru că ne alimentează totuși sufletul cu ceva înalt, nu ne lasă să ne mințim că suntem fericiți și mulțumiți în locul în care ne aflăm. Ne fac să tindem mereu spre Acolo.

    Știam că ai copilărit la țară, undeva în Gorj, chiar am citit câteva articole în care mai povesteai despre lumea aia, care mi-au plăcut foarte mult – în special acela cu cântatul. :) Sunt invidios pe oamenii care au copilărit la țară, nu mai zic de cei care încă trăiesc acolo…eu crescând într-un bloc cu patru etaje. Dar sper ca într-o zi măcar partea asta a visului să se materializeze.

    Eu am devenit atras de lumea satului destul de recent, acum vreo 3-4 ani, prin facultate, în special datorită cărții ”Civilizația română sătească” a lui Ernest Bernea care m-a făcut să înțeleg cu adevărat țăranul român, în care toți avem rădăcini (ți-o recomand pe această cale, dacă nu ai citit-o) și apoi datorită călătoriilor în care am cunoscut o lume a satului care încă mai păstra trăsături autentice. De altfel, lucrarea mea de disertație a avut ca subiect exact prezența acestor trăsături astăzi în cătunele din Munții Cernei și în satul Holbav, din județul Brașov.

    Sper să continui să mergi acolo sus măcar în vise, până vei reuși să revii cu adevărat, și să stai câteva zile acolo (și poate chiar mai mult), să scoți la iveală straturile acelea adânci ale tale care aparțin satului și muntelui!

    Toate cele bune!

    • Comentariul tau nu face decat sa imi confirme cele simtite si gandite si crede-ma, mi-am tot zis de atunci: chiar asa sa fie? chiar e cu putinta? Uneori frumosul asta legat de oameni te face sa te intrebi daca e aievea sau ba…

      Multumesc mult de recomandarea cartii, sunt interesata sa citesc mai mult si sa inteleg mai mult. Umblam prin lume si ne minunam de alte civilizatii, dar nu o cunoastem cum se cuvine pe a noastra…

      Oricum albumul tau foto si experienta de acolo mi-a alimentat si mai si visele. Sper ca macar de mici planuri sa fiu in stare. Si de aceeasi generozitate si seninatate pe care o au oamenii de acolo.

      p.s. legat de cimitir, cat simbolism – bancute pentru odihna viilor la picioarele mortilor :)

      • Da, așa e, și, deși frumusețea naturii ne influențează și ne înmoaie sufletul într-o anumită măsură, totuși, frumusețea oamenilor e aceea care ne poate transfigura, în sensul cel mai bun al cuvântului.

        Îți dau dreptate și cu privire la civilizații, și iar fac paralela cu frumusețea naturii. Mulți dintre noi încep încet încet să caute și descopere frumusețea țării noastre dar puțin sunt cei care caută să înțeleagă mai multe despre cine suntem noi ca neam, cine sunt strămoșii noștri, care sunt rădăcinile noastre.. Iar de ispita căutării altor meleaguri fermecate și a altor civilizații nu mai vorbesc…

        Și da, simbolistica legată de cimitir e foarte complexă… :)

  • grozave locuri, atemporale de-a dreptul; “cană atârnată pentru trecători”???? oamenii aceia inca nu au aflat ca traim intr-o tara de hoti? bravo lor :)

    ai pe cine intreba ce soi de cruce e aceea din poza? pare a fi o cruce (multi) trilobata, dar nu mai vazut pe niciunde asa ceva, e ceva deosebit.

    • Cred ca oamenii de acolo stiu ca „vraja” i-atinge si pe drumeti, pe turisti.
      Si n-am mai facut sau pus poze cu toate rugaciunile de prin copaci si cu bancutele de la cotituri sau cu izvoarele amenajate. Pur si simplu mergi si te minunezi.
      Zilele trecute citeam o calatorie in Nepal si ma gandeam ca eu mai am de vazut lucruri prin Romania. Nu vreau sa compar, dar daca am vedea cu aceiasi ochi tara noastra precum vedem alte meleaguri, cred ca am fi mai senini.

      Nu stiu sa-ti spun legat de cruce, dar ar fi interesant de stiut. Eu cred ca am mai vazut ceva asemanator, dar nu-mi amintesc unde.

  • Si eu observ uneori hainele obisnuite ale oamenilor care locuiesc pe munte si fac comparatie cu echipamentele pe care le purtam noi, astfel ca uneori ma intreb daca intr-adevar toate sunt necesare… Ii admir pe locuitorii muntilor si imi dau seama ca traiul lor zilnic nu e usor. Dar ei sunt poate mai fericiti ca noi, mai sanatosi, mai putin stresati.

    Frumos jurnalul tau, ca de obicei, plin de trairi, emotii si pasiune. La fel si fotografiile, cu adevarat peisaje de toamna tarzie :).

    • In ziua precedenta am coborat pe o vale foarte abrupta, ca niste chei dar in varianta verticala (Fueroaga Tamnei) si in fata noastra a coborat localnicul din poza de mai sus cu cele doua vaci si patru oi ale sale. Nenea era in cizme de cauciuc si trebuie sa ma crezi, aluneca de numa’, mai ales in partea de sus unde fiind mai rece era bruma si pojghita de gheata pe stanci.
      Animalele nici atat nu purtau bocanci 😀
      Concluzia e ca viata acolo incepand de la varste fragede caleste omul si nu sunt ca noi, cu program de weekend sau de vacanta, la ei e full-time ca sa ma exprim asa.
      E drept ca nu-ti trebuie echipament sa umbli prin aceste sate, dar pentru coborari n-ar strica un bocanc care sa sustina glezna… Pentru cei ce merg foarte des la munte mai mult ca sigur nici bocancul nu mai e “obligatoriu”.

      Presupun ca nici ei nu se lauda cu prea multa fericire, sigur au greutati, dar sunt obisnuiti sa le infrunte si probabil ca au un moral mai bun ca al celor de la poale tocmai si pentru ca atitudinea lor in fata vietii si a muncii e mult mai sanatoasa, mai senina.

  • buna. ar putea cineva va rog sa imi scrie in mesaj privat in ce judet sunt satele acestea,cam cati km ar fi din cluj napoca pana acolo,cum se ajunge si daca se gaseste loc de cazare la localnici?

  • Extraordinar de emotionant articolul tau!!! M-ai facut sa traiesc intens tot ce-ai descris si ai povestit cu atata drag. Iti multumesc!!!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *