Ce poți face la 12 ziua când plouă moderat, ești înconjurat de prieteni și cade muntele pe tine?!? Pornești la drumeție că doar n-o fi prima oară când te plouă pe munte, iar experiența, echipamentul și antrenamentul îți permit să savurezi o ploicică de primăvară pe un traseu ferit de expunere la creastă, în caz că apar și fulgerele în ecuație.
Când: 2 mai 2015
Cine: Mike & Radu, Claudia, Vintilă
Traseu: Valea Cernei, Motel Dumbrava – cruce albastră, CA – Cheile Țăsnei – triunghi albastru, TA – Balta Cerbului – Ogașul lui Roșeț – DN67D, Valea Cernei, 8km sud de Dumbrava (zona Șapte Izvoare), 5h
Legături: album foto, 1-3 mai Cernei-Mehedinți, jurnalul lui Radu.
După minunata zi de 1 mai ne așteptam, conform prognozei, să vină ploaia și să încropim un plan la fața locului care includea chiar și odihna 24 din 24 în caz de forță majoră. Ploaia a venit de cu seara făcându-ne să luăm cina în cort, patru oameni în cortul-dormitor de două persoane. Am mai ieșit un pic la foculeț, dar nu pe cât plănuisem și strânsesem vreascuri.
Am dormit undeva în zona localității Globurău (că tot mi-era mie dor să dorm la cort și iată mă bucuram de o a doua astfel de noapte) și ne-am trezit pe la șapte cu ploaia pe acoperișul de pânză motiv pentru care am mai lungit somnul până pe la nouă când deja să te întorci de pe o parte pe alta era un soi de calvar al oaselor și-al amorțelii. Profitând însă de o slăbiciune a ploii, am strâns repede corturile și ne-am pornit spre Herculane.
Pe drum Mike a sunat la Motel Dumbravă, un loc unde am înnoptat de multe ori pe Valea Cernei și care, pe lângă apropierea de trasee, mai servește și un păstrăv și-o vorbă bună la care revii cu drag. Întâmplarea face ca tocmai un apartament de patru persoane să se elibereze și iată-ne și cu cazare, o a treia noapte la corturile strânse ude nefiind prea tentantă…
Ajungem la Dumbrava în jur de ora 12, Mike ne anunță la recepție după care ne pregătim de tură, mai mult o plimbare ca să ne mișcăm totuși într-o direcție. Ploua când și când, cerul părea să se limpezească dar apoi norii se ridicau din păduri și reînvăluiau totul. La Dumbrava era o agitație neașteptată, corturi cât să se umple poiana de lângă, mașini cât să crezi că-i bâlci, iar motivele pe bază de apă: rafting, caiac, canoe etc.
Prin Cheile Țăsnei am mai fost, tot primăvara, dar e un traseu extrem de pitoresc și de spectaculos și un mod rapid de-a te insera dincolo de abruptul vestic al Munților Mehedinți.
Povestea de față va fi mai mult o foto-poveste, atât cât partea foto a putut exista din pricină de ploaie.
Rodul Pământului (Arum maculatum) e deschis, în partea de sus e „vinul”. În partea nevăzută din interiorul florii se află „porumbul, grâul, ovăzul”, pe vremuri țăranii analizau floarea pe post de prezicător la început de an agricol
pe așa vreme lacustră nu e de mirare că ies salamandrele la drumul mare
liliacul e în floare
pe poteca tăiată în stâncă
La Cruce e un loc bun de stat la poze și profităm că deocamdată nu plouă
familia Diaconescu în acțiune
Radu încadrând cu privirea pinii negri de Banat
misterioșii pini negri de Banat, așa cum le șade bine
fagul are un verde aparte contrastând cu albul calcarelor și negrul pinilor
la oi era ciobănița care ne întreabă dacă dorim ceva de la stână, au de vânzare lapte, brânză și chiar și gătesc pentru doritori (cu siguranță este o experiență interesantă); cu bărbatul ei ne întâlnisem pe potecă – încerca să ducă o vacă sperioasă undeva pe Valea Cernei, iar poteca expusă și stâncoasă sigur a fost o provocare
Am trecut de îmbietoarele poienițe de pe malul apei, apoi de moară și am ajuns destul de repede la stână. Traseul nostru continuă cu triunghi albastru și este foarte bine marcat având în vedere că vom traversa în urcare o poiană cu mulți arbuști, pe care nu se pot vopsi semnele și prin care te poți lesne pierde. Dacă nu știi locurile e bine să urmezi marcajul chiar dacă sunt și alte potecuțe (făcute de oi cel mai probabil) care te pot deruta.
Am urcat aproape jumătate de oră prin poiană (a Țăsnei cred) după care poteca a intrat în pădure și așa aveam să o ținem, cu ceva variații ale tipului de pădure, până la final. Dacă ploaia reîncepuse și simțeam că ne strecurăm onorabil printre stropi având de partea noastră și o temperatură plăcută, pădurea avea să amplifice efectul prin scuturarea crengilor la fiecare adiere de vânt de parcă avea strânsă o infinită rezervă de apă.
De fiecare dată când treceam printr-un luminiș aveam senzația că abia burniță, cum reintram în pădure ploaia revenea, ba chiar în rafală atunci când îi suna vântul în coroană. Chiar și așa, marșul nostru a fost plăcut și uneori amuzant, iar vizibilitatea acceptabilă cât să rămânem și cu ceva impresii asupra traseului.
poiana cu arbuști și flori galbene de Ciuboțica Cucului – undeva în ceața norilor erau stâncoșenii pe care va trebui să le văd altădată
marcajul e foarte bun
melci și limacși sunt ieșiți cu nemiluita la plimbare – pe cât posibil încercăm să nu călcăm pe ei, dar sigur au fost victime…
ceața e o întâlnire plăcută
ocolim obstacole, doar ploaia pădurii n-o putem ocoli, când auzi vuind știi că urmează o răpăială
drumeț plouat 😉
o ciupercă de copac – iască (Fomes fomentarius) – ușor uriașă
Regăsim „legendara” bandă roșie, marcajul traseului de creastă din Carpați, marcaj pe care nu l-am găsit în Cernei în ziua precedentă, dar care prin Mehedinți mai apare. Tot aici se vede cât de utilă e pălăria mea de ploaie/soare – păstrează ochelarii uscați și atenuează căderea rafalele de ploaie. Foto: Cristi.
marcajul nostru continuă, întâlnim și o cruce albastră care se va ramifica spre stânga și pe care n-am regăsit-o pe nici o hartă…
Balta Cerbului e o poiană (cred) cu ceva baltă, dar cum nu s-a putut vedea prea mult mă rezum la ce am văzut la alții în poze. Aici sunt ceva amenajări și locul sigur e fain vara.
indicatoare marca Parcul Domogled
pe coborâre pădurea devine ceva mai pitică, dar asta n-o împiedică să se scuture cu același randament – pe-aici deja îmi intrase apa și în bocanci, cam ultimul loc rămas uscat
Lacul Prisaca format de barajul pe Cerna
După o coborâre ce nu mi-a prea plăcut din pricina pantei, dar și a degetelor chinuite în bocanci, am ajuns și la asfalt. Radu era puțin mai plouat ca noi, la el degetele lipsesc și asta nu-l scutește de alte neplăceri – eu am ajuns la concluzia că ultimele două degete sunt fix degeaba, stau mai mereu înghesuite, estetic nu aduc vreun plus, iar când e vorba să fie vreunul lezat provoacă disconfort cât casa.
Cum traseul iese cu opt kilometri mai jos de Dumbrava (nu sunt indicatoare sau n-am văzut eu bine), Mike plecase înainte să recupereze mașina (m-aș fi dus și eu cu ea, dar să alerg pe asfalt în bocanci nu era o idee bună) și a fost incredibil de descurcăreață – două treimi din drum cu autostopul și o treime în alergare astfel că n-am apucat să mergem prea mult pe șosea până a apărut.
La Dumbrava am avut norocul să stăm la un apartament „în pod”, foarte fain și binevenit după o așa tură murată. Norocul ne-a însoțit și mai târziu căci deși restaurantul era plin și bucătăria în focuri, s-au găsit și pentru noi patru locuri la masă, patru ciorbe de fasole și patru păstrăvi la grătar (berile nu le-am mai numărat).
Aici s-a petrecut și un episod ușor amuzant, dar și măgulitor pentru mine. De la masa vecină s-a întors un tip:
– Salut, tu scrii pe meetsun.ro? Mi-a plăcut partea cu schiul de tură, am citit de curând, vreau și eu să mă apuc…
– Ăăă, da, eu sunt…
Și nu știu ce am mai zis că m-am cam pierdut cu firea. E o experiență și asta să te recunoască lumea, și, deși nu e prima dată când mi se întâmplă, fiecare moment are trăirea lui. De data aceasta sentimentul a fost că uite, n-am stat degeaba în iarna asta.
Și cum a ieșit și de data aceasta un jurnal lunguț pentru o drumeție relativ scurtă și simplă, mă cam îngrijorează lungimea poveștii unui 3 mai însorit când iar am umblat singură prin raiul acestor munți. Până atunci, grație lui Cristi, am o poză de încheiere 🙂
frumoasa plimbare