Privelişti din Piatra Mare

celor departe de ţară, celor departe de munte

O jumătate de jurnal ar trebui să se reducă la: mergeam după prieteni, prin pădure şi mă ustura aşa de tare pe nas în sus şi respiram aşa de greu datorită fantei înguste în care se transformase gâtul meu umflat, încât nu mă întrebam de ce-am mai venit la munte răcită în halul ăsta (bine, şi asta, dar răspunsul e simplu: mort-copt, totul e să te ţii pe picioare), ci când se va produce schimbarea de moral, când muntele îmi va arăta ceva „frumos” ca zâmbetul şi energia să-mi învingă starea fizică de boală.

Evident că aşa s-a şi întâmplat, dar hai să iau povestea de la capăt.

Unde, când, cine şi cum

Locul: Munţii Piatra Mare

Data: 25 noiembrie 2012

Drumeţi-pinguini: Vali, Cristi, Muha, Andrei, Claudia, Octavian şi Vio

Traseu: mixt de nemarcat şi marcat (6-7 ore)

nemarcat: Timişul de Sus – Culmea (Claia) Ciorga – Vârful Piatra Mare, 1844m (4 ore)
marcat bandă roşie + bandă albastră, BR + BA: Vârful Piatra Mare – Culmea Gălbeaza – Cascada Tamina – Timişul de Sus (2.5 ore)

Legături:

Harta: link
Track-ul GPS: Culmea Ciorga – Vf Piatra Mare – Tamina (de la Andrei)
Album foto: Pe Ciorga spre Varful Piatra Mare si coborare pe la Tamina (autori poze: Claudia, Cristi, Vio, Octavian şi Andrei) cu mult, mult mai multe poze decât cele din jurnal.

În căutarea muntelui de deasupra ceţii

Când m-am trezit duminică dimineaţă la ora 4 aveam o mare îndoială dacă ar trebui sau nu să merg la munte şi trebuia să mă decid înainte de a-i spune lui Andrei. Răceala şi nişte gânduri negre făcuseră un coşmar din somnul şi nesomnul celor trei ore de când mă pusesem în pat şi până când, Andrei mă strigase că-i timpul să mă ridic. Evident că decid să merg şi în ideea că mai toată sâmbăta îmi păzisem nasul cu o armată de şerveţele, mă aşteptam la aceeaşi rutină oribilă: strănut-suflă nasul-tuse-şters ochi înlăcrimaţi.

Maşina se opreşte şi cobor, mă pregătesc de tură, toată lumea se pregăteşte, unii mai şi ştiu pe unde începe traseul, iar eu iau parte ca un spectator la toate acestea fără a fi atentă. Pur şi simplu îi urmez. Deasupra cerul e plumburiu şi ajungem în pădure cât ai clipi.

Aici drumul forestier se transformă în potecă şi se înfundă brusc după vreo 500m, gps-ul lui Andrei zice înainte, amintirile lui Vali zic în stânga, sus, pe versant ca să prindem firul culmii. Ne întoarcem puţin şi începem să urcăm şi dăm de o potecă.

Info traseu: După Timişul de Sus facem dreapta din DN1 pe un pod (al doilea pod după podul cu indicatorul de Tamina, cele trei poduri sunt apropiate, la vreo 200m unul de altul) şi trecem gârla Timişului. Se poate parca pe lângă drumul forestier ce va trebui mai apoi urmat înspre stânga, spre pădure.

Odată intrat în pădure se merge cam 150m înainte şi se face stânga, în urcare pe versant până când se ajunge pe firul muchiei unde ar trebui să se întâlnească o potecă. Dacă aveţi de ales între dreapta şi orice altceva, nu faceţi dreapta. 

Mă mişc greu şi n-am chef de vorbă, intru în atmosferă greu de tot, încă mi-e frig şi urc înfofolită cu de toate, mă rezum la a-mi asculta prietenii şi îmi vine să-mi dau una, să mă doară ceva atât de tare încât să uit de usturimea nasului şi de durerea din urechi.

Urcăm prin ceaţă, foşnind frunze arămii şi având grijă de-a nu călca în excrementele de urs ce sunt din abundenţă pe aici şi, prin urmare, Cristi şi Vali mai eliberează câte un fluierat deşi eu sunt sigură că ursul se teme de pinguini.

Info traseu: Poteca urcă destul de susţinut, e foarte bine conturată şi doar rareori ai senzaţia că ai putea-o pierde.  În cea mai mare parte merge chiar pe muchie sau pe stânga muchiei, rareori pe dreapta. Dacă se ajunge la o poieniţă cu un foişor de vânătoare (primul din două) şi o casă de vânătoare atunci e de bine.

La un moment dat Muha mă tratează cu Olynth şi nasul meu se mai eliberează puţin şi odată cu el şi eu. Altitudinea ne îmbracă copacii în chiciură şi gheaţă, urme ale trecerii norului, facem poze şi pozne şi încep şi eu să mă înveselesc. Soarele prinde şi el putere printre crengi şi nori. Suntem deja pe track-ul gps pregătit de acasă de Andrei şi şansele de a ne rătăci devin mici, mici de tot: arsenalul anti-bălăureală numără 2 gps-uri, o hartă, 2 busole şi un Căpitan ce-şi aminteşte de-a mai fost sau nu pe-aici.

Info traseu: După ce o porţiune de potecă merge foarte frumos pe curbă de nivel, va urma o urcare în stânga, prin pădure, pe o pantă ce are doar pe porţiuni poteca cât de cât conturată. De acolo se mai merge un pic pe muchie şi se ajunge într-o poiană mare cu un alt foişor de vânătoare. Continuarea se află la capătul poienii, pe aceeaşi parte cu foişorul, iar de acolo se ajunge destul de repede pe un picior ce va ţine până pe vârful Piatra Mare.

Ajungem într-o poiană mare cu foişor şi decidem să facem pauză de-ale gurii. Soarele nu vrea să iasă din nori, dar şi când o face pentru câteva secunde, îi simţim imediat căldura. Plecăm mai departe şi încep să mă simt mai bine sau, mai bine zis, să mă las dusă de val…

Nu trece mult până când ieşim la golul alpin şi aici doamna iarnă încearcă să cuprindă muntele prin tot felul de metode până la venirea adevăratei zăpezi: valuri de ceaţă, covoraşe de ace îngheţate, hăinuţe pentru brăduţi şi iarbă, vântişor rece şi pământ îngheţat.

Zări prin mări de nori

Poteca e de-acum foarte clară şi ne va conduce după câteva sus-jos-uri până pe Vârful Piatra Mare unde eu ajung pentru prima oară. Peisajul e superb, marea de nori învăluie Bucegii ca un brâu îndemânându-ne să-i ghicim punctele de reper ici şi colo. Nu mai e la fel de senin ca în ultimele două săptămâni, dar nu mă plâng pentru că muntele e frumos chiar şi atunci când e rece. Şi mai ştiu că aceste clipe sunt unice şi că nu le poţi împrumuta nici tu altora şi nici ei ţie. 

Nu stăm mult pe vârf că bate vântul, dar se şi apropie alt grup. Avem supriza să ne întâlnim cu cei de la Braşov cu care ne-am întâlnit şi pe Seaca dintre Clăi cu trei săptămâni în urmă, cei cărora le-a găsit Cristi telefonul pierdut şi ne minunăm şi noi ce mică-i lumea.

De-acum drumul ni se conturează mult mai simplu pentru că există marcaje. Continuăm pe marcajul de creastă BR până într-o mică şa de unde traseul nostru BA spre Tamina se desparte de cel spre Cabana Piatra Mare.

Vom coborî până la o stână de unde iar se ramifică marcajele, BA tot înainte, iar spre stânga CR spre Pietricica, Susai, Cioplea. După stână panta se prăvăleşte puţin, ţinem înspre stânga după marcaje şi ajungem la pădure.

Ne apropiem tot mai mult de plafonul de nori şi de valul de ceaţă aferent. Poteca e drăguţă la început, dar apoi exploatare de lemne o transformă într-un drum abrupt şi humos pe care nu ştim cum să-l mai ocolim pe margini. Pământul a şi prins  a se dezgheţa la suprafaţă aşa că mai intră şi pericolul de alunecare pe noroi în schemă. Noroc că ajungem repede la o altă casă de vânătoare şi de aici urmăm drumul forestier.

Cascada Tamina

La indicatorul către Cascada Tamina părăsim drumul şi coborâm pe poteca din stânga lui pe sub un perete de stâncă. Ne uităm puţin la traseele de căţărat de acolo ce par de domeniul sf-ului şi ajungem la baza cascadei. Aceasta seamănă ca profil cu Canionul Şapte Scări din acelaşi munte, în definitiv tot calcar este şi aici. Începem să străbatem coridorul strâmt dintre pereţii înalţi de stâncă pe un şir de scări de metal, trepte din lemn şi cum nici apa nu e mare şi nici gheaţă nu s-a format încă, nu avem probleme în a-l străbate.

Mi-a plăcut cascada, de n-aş fi văzut-o m-aş fi întrebat mereu cum o fi căci numele ei intrigă destul de tare. Vara trebuie să fie tare plăcut acolo.

De acum înainte nu mai avem decât de coborât pe forestier şi folosim deseori marcajul ce mai taie prin pădure din serpentinele largi ale drumului.

Când ajungem la DN1 e încă lumină, noi estimând iniţial că n-o să ne mişcăm aşa repede. Mergem încă 10 minute pe şosea până la maşini şi ne întoarcem spre casă. La Sinaia dăm o căutare după restaurantul Alex de ne prinde noaptea până îl şi găsim, dar odată ajunşi acolo ne ospătăm cu ciorbe gulaş sau de burtă şi alte bunătăţuri.

Adorm în maşină şi mă trezesc curioasă să văd cât de tare mă va răzbi înapoi răceala. Sunt binişor până îmi suflu nasul şi urechile îmi pocnesc atât de tare încât cred că voi asurzi, dar nu, dimpotrivă, încep să aud muzica mai tare decât o auzeam înainte. Mă face să râd chestia asta, dar nu prea mai am tupeu să deranjez nasul 🙂

Concluzii la încheiere

Cu alte cuvinte, încă o tură de duminică, de noiembrie şi de toamnă târzie, o zi frumoasă cu munte blând şi privelişti largi, fără prea multă alergătură, dar cu prietenii împreună şi cred că în definitiv, să faci ce-ţi place şi cu cine-ţi place e cam tot ce contează.

Spun asta pentru că, peste timp, ziua de sâmbătă în care am fost fată de casă (am gătit şi-am făcut curăţenie, bonus am tras de nas la fiecare 2-3 minute) va fi pe deplin uitată, pe când cea de duminică a intrat deja în cartea amintirilor de suflet. Şi de o voi pierde eu cumva, n-o vor pierde prietenii mei.

p.s. răceala nu s-a agravat, şi-a urmat doar şirul celor şapte zile de manifestare pe care le număr descrescător cu mult, mult optimism spre zero 🙂