October 7th, 2009 at 12:31 pm
In categoria: 
Se zice ca speranta moare ultima. Astea care se zic asa, din mosi stramosi, nu-mi inspira foarte multa incredere. De multe ori chestiile se mostenesc si se iau de bune ca fiind verificate si tocmai mostenirea aceasta perpetua le da calitatea “de bune” , deseori in medii inchise devin mentalitati, iar cateodata – si mai rau de-atat – devin principii.
Bucuresti a insemnat pentru mine la un moment dat evadarea dintr-un mediu inchis si sufocat de chestii verificate. Care nu trebuiau sa mearga struna sau spre binele umanitatii, ci doar sa mearga. Ca asa a fost dat sau asa s-a pomenit de cand primul om a pus bordeiul acolo si si-a tras ulita.
Bucuresti ramane – ca si orice alt oras mai mare – un loc in care faptul ca esti strain de toti ceilalti oameni aflati pe strada la un moment dat ar trebui sa te faca sa te simti ceva mai liber si oarecum dezbracat de haina mentalitatilor pe care o porti pe umeri fie ca e vara, fie ca e iarna si aici nu ma refer la anotimpuri.
Nu am aflat libertatea pe strazile Bucurestilor, ci departe de ele. Prin contrast. Prin contra-demonstratie.
Nu am simtit speranta in multimile lui haotice de suflete, ci in pustiul lui. Orice oras (mai) mare are un pustiu al lui care il domina. Cu cat e mai zgomotos si mai imbacsit – de orice de la oameni la caramizi – cu atat pustiul se contureaza mai bine.
Pustiurile nu sunt neaparat ceva rau. Mentalitatea te-ar face sa te simti infricosat, principiile sa te conduca pe drumuri umblate, libertatea sa pasesti fara constrangeri, iar speranta te-ar indemna SA STRIGI. Nu ca sa fii auzit, ci ca tu insuti sa afli ca poti striga.
Bucuresti e un loc unde apele se aduna. E opusul unui Munte, de unde apele izvorasc. Pentru a cunoaste insa Raul trebuie sa mergi atat in aval cat si in amonte.
Caci, pana la urma, trebuie sa iei o decizie cand in fata ti se intinde doar… puntea.
___________________________________
Din aceeasi serie, Povesti cu Orasul…
__________________________________
Tag-uri: 
Interesant.
Pentru mine Bucureştiul este oraşul în care am aflat că sunt un solitar.
Numai bine.
In general e vorba de Bucuresti, dar poate fi oricare alt oras pana la urma.
Prin aceste posturi legate de Oras vreau sa arat ca nu el e cel urat, ci ochii nostri nu stiu sa priveasca, inima ne e plina de prejudecati si daca nu stim sa gasim frumusetea lumii oriunde in lume, atunci nu stim s-o pretuim cu adevarat nici pe cea din paradis.
Ne plac orasele altora pentru ca acolo frumusetea e evidentiata si varata sub nasul trecatorului, ale noastre sunt inca ascunse si trebuiesc cautate… Si suntem prea grabiti…