Nu stiu daca toti oamenii pot spune repede, fara sa se gandeasca, care-i Locul. Eu pot. Mereu am putut si de la o vreme de cate ori stau pe ganduri, e suficient sa-mi amintesc de el, sa-l privesc si sa simt auto-imbarbatarea: -Poti! -Pot!
E locul din care am plecat.
In fotografia de mai sus e iarna, dar cand o vad mi se succed toate anotimpurile prin fata ochiilor. Primavara ieseam pe camp la primele raze calde ale soarelui, vara cautam umbra si… murele, toamna cu zilele ei lungi ploiase, iernile cu sanius sau plimbari pentru dezmortire.
Am atatea amintiri si toate sunt vii si pline de optimism, de speranta, vointa, curaj.
Era locul meu de joaca, locul de munca (pasteam vitele uneori si 8 ore pe zi), locul unde citeam si invatam poezii, unde-mi faceam temele, unde visam la facultatea de matematica, la Orasul cel mare, unde alergam, tricotam, cantam, scriam versuri, jucam fotbal sau de-a v-ati ascunselea, unde singuratatea nu putea fi atat de mare cat timp florile, copacii, pasarile, fluturii imi erau alaturi si unde in fiecare zi imi spuneam: esti fericita aici, dar locul tau nu e aici, nu te potrivesti aici, locul tau e altundeva, cat mai departe, in orase cum ai vazut doar la televizor, printre oameni ce te vor face sa ai si tu(in sfarsit) prieteni si numai invatand carte poti pleca, poti face toate lucrurile la care azi doar visezi…
E locul de unde imi placea sa privesc satul, valea, padurile, zarile… si acum dupa cateva ture pe munte si inaltimi adevarate stiu ca daca vreau sa urc pe acoperisul lumii o pot face oricand. Regatul meu, cum imi placea sa-i spun, e tot acolo, ma asteapta, ma cheama sa-l urc de fiecare data cand ajung acasa si il urc cu acelasi entuziasm si bucurie cum am mai facut-o de mii si mii de ori…
Azi am avut nevoie sa ma uit de sus, chiar daca doar de-aici din scaun, si sa-mi spun ca in vremurile trecute… Pot!
Ar fi bine sa realizam toti unde este LOCUL acela. Si sa descoperim unde ne este LOCUL. esti o fericita, ca de obicei.