ACASA

… mi-am imaginat mai mereu viata desfasurandu-se de-alungul unor axe asa cum se intampla in analiza matematica cu graficele functiilor. Rectific, viata imaginata incepand din clasa a 11-a. Pana atunci fusese doar grea. Si eu – doar copil.

Am considerat ca cele mai fascinante grafice sunt cele cu cat mai multe puncte de inflexiune, cu macar un punct de intoarcere si apoi cu o urcare lina, dar sigura, in infinit. Niciodata n-am iubit un sin x, de exemplu.

Ati putea spune ca un grafic mai complicat se obtine in urma unei munci mai mari. Nimic mai fals! Trebuiesc urmati aceeasi pasi de fiecare data, pentru fiecare functie, pentru orice functie! Chiar si simpla observatie este un pas. Am stiut asta dintotdeauna si mi-a placut sa scriu rezolvarile sistematic, chiar daca se vedeau cu “ochiul liber” asimptotele, chiar si atunci cand prezenta uneia o excludea pe o alta. Si toate astea chiar daca nu exista nimeni care sa corecteze sau care sa-mi urmareasca macar rationamentul.

Am invatat mai apoi lucruri mult mai elaborate decat un grafic de functie de clasa a 11-a. Am descoperit suprafetele, curbe de-alungul suprafetelor, n-dimensiunile. Am generalizat si apoi abstractizat matematica din mintea mea, dar niciodata n-am mai considerat ca viata ar putea trece si ea prin aceleasi procese. Am sarit intr-un concret fals, venit doar din deplasarile intr-un punct sau altul. De cele mai multe ori liniile au fost drepte, impersonale, iar punctele de maxima importanta au lipsit cu desavarsire. Inflexiunile au ramas doar vise si acelea purtate precum vantul valurile pe acelasi tarm. False inflexiuni, false asimptote; cine mai statea sa parcurga toti pasii?! Graficul se desena fara sa existe o functie care sa-l defineasca. Dovada ca, intr-o zi cand l-am privit, am descoperit haosul si ne-ordinea. Am cautat functia si nu era nimic decat o multime de aparente functii pe intervale, de aparente intervale, de discontinuitati mute.

Imi imaginez din nou viata de-alungul unor axe. Pentru ca le-am descoperit ca fiind ramase tot acolo, de cand sunt ele si de cand sunt eu. Imi imaginez un punct de intoarcere in 0. Functia capata in imperfectiunea ei o continuitate nesperata si multimile de intervale se agita de-atatea intersectii si reuniuni.
Sssttt! Liniste! S-a gasit linistea deplina de la – la + infinit.
Imi amintesc cu repeziciune si dor si entuziasm pasii. Scriu energic. Desenez.

Ieri coboram dezamagitor de la un -infinit.
Maine voi incepe urcusul la Acel +infinit.
Azi – nu voi atinge nici macar pentru o clipa Punctul, desi ma voi afla in el.

Stiu doar ca tangential vin si plec din Punct.

Ma emotioneaza, ma intriga, ma apasa dorinta de-a atinge totusi punctul tuturor punctelor O(0, 0) – Originea.

Aici e toata Tacerea si nu ma plang de ea.

Vad placutele de intrare si de iesire. De o parte si de cealalta.
Intre ele – EU, intre ele – Infinitul.

intr-o zi am aflat de ce privesc atat de des in SUS…

multumesc

2 Comentarii

  • @tweety:
    Poate si vinul asta fierbinte si rosu e de vina pentru cate raspunsuri iti pot da:

    1. desi suntem marginiti de acele placutze de intrare si de iesire, desi traim in intervale impuse sau auto-impuse, nimeni nu ne impiedica sa ne deplasam pe verticala, in sensul pozitiv. Stiu ca undeva in fiinta mea am intuit ca sensul fericirii este cel care urca.

    2. Imi place mai mult Cerul decat Pamantul.

    3. Intr-o zi am descoperit ca am deschis usa coliviei si m-am gandit ca va trebui sa invat sa zbor. Numai ca privisem atat de des in SUS incat zborul era deja in MINE.

    4. N-am ajuns la Coloana ci Coloana a venit la MINE.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *