În ziua în care mi-am tăiat părul

Bătea un vânt de parcă urma să ningă. A doua zi a și nins; în octombrie.
L-am purtat ca pentru ultima oară, l-am lăsat despletit, liber, s-a lăsat zburat în toate direcțiile. Ușoare, atât de ușoare fire lungi, supraviețuitoarele unor opt ani lungi, treceau un ultim test al lepădării de mine.

Ultima tunsoare adevărată a avut unu-doi centimetri… deasupra pielii. Au urmat firești scurtări și îndreptări pe fundalul unei dorințe de nestrămutat: să fie lung. Cât de lung? Cât o vrea!

Părul nu mai crește după o anumită vârstă, îmi tot amintea un mit din prima parte a vieții mele, mai ales după treizeci. Părul crește și înainte și după treizeci de ani. Al meu a crescut de la 25 la 33. Un păr răsfățat prin delăsare, împletit larg, pieptănat cu degetele înaintea dinților de plastic, uscat în voie fără alintarea aerului cald și-al periei cu mișcări feminine, un păr care-a strălucit, dacă a strălucit, datorită sănătății mele și nu a vreunei formule dintr-un șampon al fericirii părului.

În ziua în care mi-am tăiat părul m-am gândit la toate acestea și la multe altele. Trebuia să o fac, trebuia să-mi petrec tovarășul pe ultimul drum cum se cuvine.

Când am început să-l vreau lung eram nefericită, vulnerabilă, rătăcită. În mine tocmai se născuse o femeie-crisalidă și se elibera printr-un proces anevoios. Mi se spusese de atâtea ori (și încă mi s-a spus/mi se spune) că nu-mi stă bine cu părul lung încât trebuia să mă împotrivesc tuturor, să-mi urmez voile, să încep de undeva. Cu părul, dar mai ales, cu altele. Obișnuiam să spun îl voi tunde când voi fi fericită, ca o promisiune simplă făcută mie, una de care să mă pot ține: cât de greu o fi să lași un păr să crească?!?

Și a crescut o dată cu mine, cu maturizarea mea emoțională, sentimentală, a fost acolo când viața mi-a arătat pereții înguști ai propriei colivii dar și când am zburat din ea și am trăit durerile facerii în lumea dinafară. El creștea, eu experimentam, trăiam, creșteam. Momentul acoperirii sânilor a fost unul în care am realizat tovărășia părului meu, ceea ce fusese o copilărie, un imbold de a investi încredere în mine și-n dorințele mele, devenise parte din devenirea mea. Părul, ca și blogul, au fost martorii transformării mele în mine, revenirea la mine după tentativa eșuată de a mă crede mult prea repede om mare sau femeie – altă femeie decât cea de la interior.

Puteam să-l tund deja, eram fericită, eram pe drumul cel bun de a fi eu însămi, însă părul creștea parcă și mai repede, suficient de repede cât răbdarea mea să nu fie prea des încercată. Îmi aminteam deseori că părul acesta vine din alte timpuri, din tinerețea minții și inimii mele, că e un personaj din povestea mea.

De-acum un an m-a încolțit gândul că i-a venit vremea. Eu sunt omul care taie lăstarul pentru a nu dăuna copacului tânăr sau care taie copacul bătrân când dăunează lăstarului crescut în umbra sa. Și venise vremea să mă despart de părul-tovarăș pentru că nu mi-l dorisem mai lung de atât. Dorința mea se împlinise, mă mulțumesc cu puținul pentru care am așteptat mult.

În primăvară, tot mai decisă fiind să-l dedau foarfecii, mi-am adus aminte că eu nu ucid poveștile, eu le transform, motivul pentru care dăruiesc cu lejeritate lucruri cel mai adesea, astfel că părul nu putea sfârși pe gresia impersonală a unei frizerii. Instinctiv am gândit să-l vând, iar banii să-i donez unui copil bolnav de cancer. Nu puteam bănui că peste câteva luni nepoata mea devenea copilul.

În ziua în care mi-am tăiat părul o femeie din autobuz îl admira. Cu tot vântul ăsta nu pare încurcat… Eu mă străduiam să-mi amintesc motivul principal pentru care îl tund: de ceva vreme cade mult mai frecvent decât în mod obișnuit cu toate că un fir de o jumătate de metru cade cât o sută din cele mici; de ceva vreme se rup, se smulg și mor atât de multe fire încât mă doare pierderea lor. În plus, e timpul, argumentul suprem pentru un om matur care ia decizii și face alegeri fără să fie strâns cu ușa de împrejurări.

Săptămâni bune am căutat locul și timpul necesar. Pare stupid, dar nu voiam doar să-l tai, lucru de făcut și-acasă cu foarfeca roșie din Ikea, ci să-l duc undeva, să aibă parte de un ritual. O ironie a sorții e că într-un oraș mare sunt mulți oameni care nu-și cunosc meseria, dar care trăiesc pentru că există materie primă suficientă – aici intră și saloanele de coafură de la care cea mai mare greșeală e să ai pretenția că, fiind în capitală, îți oferă ce scrie în vitrină. Și am făcut ce n-am făcut niciodată: am întrebat în stânga și-n dreapta până când am ajuns să traversez orașul pe o vreme turbată ca să îmi las părul pe mâna cuiva ce-și iubește meseria. Iar tunsul o dată la n ani merită efortul.

În ziua în care mi-am tăiat părul n-am trăit dezamăgirea că n-am reușit să-l donez, pot aduce zâmbet și dincolo de „prețul” lui. De voi avea la bătrânețe vreo boală a uitării voi găsi în cutia amintirilor ceea ce e acum pe biroul meu: o coadă împletită de vreo treizecișitrei de centimetri (câți anii), o împletitură moale și fină, părul de-acum opt ani, de-acum șase ani, de-acum cinci ani, e părul în care s-au prelins lacrimi, e părul ce a cunoscut mângâieri pline de căldură, e părul pe care vântul crestelor nu l-a cruțat și nici transpirația alergărilor și nici arsura soarelui verii…

În ziua în care mi-am tăiat părul am știut că am făcut ce trebuia. Toată dezlănțuirea naturii mi-a confirmat asta, așteptarea și ea, omul de la capătul foarfecii nu l-a tăiat ci l-a deconectat de mine, ca mai apoi să dea o formă-terapie părului rămas pe care eliberarea prin tăiere de anii de stat în tensiune sub propria greutate, de povara lungimii, l-a lăsat buimac.

Vântul turbat a năvălit prin noile mele șuvițe. Iar a doua zi a nins. În octombrie.

Update:

me

29 Comentarii

  • Hehe, am citit pe nerasuflate. M-a induiosat dar … unde-i poza? :) Stii ca eu sunt mai pragmatica.

    Apropos de coada, am si eu prima mea coada pastrata bine intr-o cutie in casa bunicilor, de pe vremea cand era doar ondulat si moale :). Dar vremea si vremurile mi l-au incretit, asprit si zburlit.

      • Poza… n-a ieșit niciun selfie pe măsura viziunii artistice, dar sigur apare zilele astea :)
        Leapșă? Păi hai să înceapă de undeva și tu ai deja o coadă pusă deoparte :)

  • Eu am parul mai lung decat il aveai tu inainte de a-l taia.

    Mi-am facut un breton. L-am vopsit a negru de doliu si a ciocolata de fericire si a rosu de renastere. A fost rebeliune, insotire, transformare, batista…dar cumva e parte din mine…si nu ma gandesc inca sa il tai.

    Poate si de aia apreciez povestea ta, care ai pasit un prag la care eu nu am meditat serios.

    Hei, cred ca o sa scriu si eu un articol pe tema asta.

    • Eh, uite asta am uitat să adaug Alaxandra, al meu nici cu vopseaua n-a fost deranjat decât în perioada lui scurtă și atunci îmi amintesc că ar fi fost nuanțator.

      Știu că ai părul lung, mult mai lung, sigur merită câteva rânduri scrise – te însoțești de-atâția ani cu el și puteai să nu – asta e diferența dintre o mână și păr :)

  • numai tu poti sa imbraci in emotii aproape orice gest, orice normalitate! imi pare rau despre nepotica…ii tin pumnii sa reuseasca :)

    parul?!……va creste la loc pentru maratonul celor 44 😛 mereu ti-am admirat parul in poze, imi placea mult cand il lasai liber sa zburde, mai ales ca era des si frumos :)

    astept poza cu noul look 😉

    • Să știi Renule că a fost multă emoție în jurul acestui… tuns. De câteva săptămâni s-a declanșat, decizia era luată, logistica părea să mă țină în loc.
      „Maratonul Vârstei” sper să continue an de an și chiar să mă prindă sănătoasă și pletoasă ediția 44 :)
      L-am lăsat rareori despletit și nu regret decât în acele dăți când puteam s-o fac și am ales ăs nu din comoditate…

  • Claudia, in sfârșit ai facut-o. Știam de intenția ta inca de anul trecut dar nu credeam ca ai sa acționezi vreodată…. se pare ca ești in sfârșit fericita si ai atins ce ți-ai propus…așa cum spui chiar tu. Asta înseamnă mult, foarte mult si îmi raspunde la niste întrebări despre tine pe care începusem sa mi le pun. Acum am răspunsul si ma bucur nespus pentru tine.
    Mi-e dor de tine!

    • Multumesc Aura, ii venise timpul, cu sau fara legatura cu fericirea. Si-apoi, fericirea asta e o chestie pe care daca n-o percepi ca pe-o raritate iti dai seama ca ai parte de ea mai tot timpul :)

  • am citit pe nerasuflate. Titlul m-a contrariat, cum, coada ta cea lunga si matasoasa o asociam cu blogul. De pe meetsun, coada s-a dus intr-un sertar. Nu e bai, ma bucur ca ti-a ramas in suflet.
    Cat despre drama cu nepotica ta, tot ce pot e sa trimit de departe imbratisari si ganduri calde, si sa nu abandonati speranta – intotdeauna mai e loc de speranta.

    Off topic: 33 ani e o cifra plina, plina de incarcatura si emotie, e un an in care maturitatea intra pe deplin, nu o mai putem nega, doar accepta si purta cu demnitate.

    • Multă lume făcea asocierea asta: eu-coada-blogul, chiar si pe munte mi s-a întâmplat să fiu recunoscută după coadă… Acum o să fie mai greu să mă „afirm”, identific, acum am un păr… oarecare :)
      Mulțumim de încurajări, sperăm la tot ce poate fi mai bun în situația dată…
      33 e o vârstă interesantă și da, are legătură cu maturizarea, cu împlinirea.

  • Vrem poze cu noul look Claudia!!!
    :))
    Imi inchipui ca sa tai un asemenea par (eu tot timpul ti l-am admirat in poze!) nu e chiar usor, dar daca tu zici ca ai fost pregatita si sigura ca e momentul potrivit, atunci… sa-ti fie de bine tunsoarea :).

    • Pai nu e ușor, un coleg mă întreba dacă am plâns că el ar fi plâns (după așa păr) 😛
      M-am gândit mult timp înainte așa că tăierea a venit firesc, nici măcar când a tăiat coada nu am simțit mai mult decât eram pregătită să simt.

  • Scris atat de frumos, cu multa sensibilitate si starea traita transmite emotia si in sufletul cititorului! Asa este, decizii importante ce tin de starea noastra fizica si emotionala, se iau greu si cu multe ganduri ce ne rascoleste sufletul, dar finalul aduce bucuria unei noi trairi! Te imbratisez cu mult, mult drag!

    • Mulțumesc frumos pentru vizită și lectură, am scris pentru că „trebuia” să scriu, se adunase destul de multă încărcătură emoțională, cum altfel??! Vă îmbrățișez.

  • Eu mai am rabdare pana maine pentru a vedea live cum arata Claudia fara coada cea lunga, caci prin negurile diverselor poze imi aduc aminte ca am mai vazut o Claudia cu par scurt.

  • Nu poate omul sa va lase cateva zile singuri caci numai prostii faceti. Vorbim noi acasa… , adica la Piranha. Sa iti fie de bine fata. Ai scris frumos si de data asta.

  • @Mike, Vintila: având în vedere că mai pot prinde o codiță (care însă n-o să mai lovească în coate când alerg) sigur nu-mi iau urecheală 😀

  • Interesant punct de vedere Claudia:sa-ti tai parul cand esti sigura ca esti fericita. Eu mi-am taiat parul scurt tare -cand eram mai tanara-, in general cand eram nefericita. Pierderea buclelor ma facea sa uit o parte de nefericire si sa gasesc alta, mai usor de suportat. 😀 Dar timpul a trecut si taiarea parului nu mai avut nicio legatura cu starea sufleteasca.

    • Eh, nu trebuie să reiasă asta din text… Așa mi-am zis atunci când l-am lăsat lung, că mă voi tunde când voi fi fericită, iar acum m-am tuns că era timpul fără să mă mai leg în mod direct de fericire. Prima oară când m-am tuns periuță am făcut-o din motivul de care spui și tu că te-ai tuns, a doua oară când am fost periuță a fost pentru că așa am vrut din pure motive estetice, iar dacă va mai fi a treia oară… ei, bine, voi vedea atunci :)
      Dacă tăiam zece cm n-aș fi scris despre, doar l-am mai scurtat/îndreptat în ăstia opt ani.

  • Hm! Ce greu îmi este să scriu. Am citit de ieri textul. Azi citii printre rânduri, căutam niște cuvinte cheie rămase de ieri.
    Te asigur doar de un gând bun cu acest comentariu.

  • Taierea parului a fost perceputa in general ca penitenta, si de catre barbati si de catre femei. De aici interesanta legatura cu fericirea.
    Si da, mi-am dat seama ca nu se refera la momentele “cand ne facem la cap”, vorba unui coleg de-al meu. Cu ultima propozitie vroiam sa zic ca odata intrata in centrifuga vietii, si treci de anii tineretii, nu mai legi nici fericirea, nici nefericirea de nimic. Le iei asa cum vin.

  • Frumos scris Claudia, si emotionant :).
    Oricat ar parea de ireal, in tinerete aveam si eu par mai mult (l-am avut pana la omoplati). A trebuit sa-l tund de nevoie: nu ma primeau la BAC, era prin ’91.

    Sa fii fericita!
    P.S.: Poate ne vedem la AG.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *