Vremuri de cosmar

Cand afara e vremea de-afara, te-apuca tot felul de ganduri si de frici. Care mai de care mai neasteptate. Nu stiu cum o fi in restul tarii, dar in Bucuresti Doamna Vreme e de-a dreptul isterica. De dimineata parea sa ninga idilic azi. Mah, dansau niste fulgi din aia mari pe-aici prin Berceni de credeam ca pana pe seara se pune de-un omat zdravan. N-a fost sa fie.

Dupa pranz ma pune naiba sa ies afara, ca deh, aveam treburi. Si inca unele importante la care trebuia sa arat cat de cat prezentabil asa ca-mi abandonez caciulita aia cu stelute in cuier ca sa nu-mi sifoneze parul. Afara se dezlantuise insa Iadul. Un blestemat de vant cu care m-am luptat de-a binelea. Nu stiu unde s-au pus kilogramele alea ale mele ca nu s-au prea vazut in lupta corp la corp cu rafalele.

Acum sa va povestesc despre panica ce m-a cuprins asa brusc. Cum mergeam eu strecurandu-ma printre generoasele baltoace, printre parul ce ma izbea cu usturime peste fata si bucati minuscule de gheata ce-mi intrau in ochi incep sa vad una alta. Zburau tot felul de minuni prin aer. Cabluri electrice cazusera pe ici pe colo. Altele se balansau in fel si chip. O reclama se desfacuse pe jumatate din suportul metalic si scotea un zgomot sinistru incercand sa se dezlipeasca si sa zboare in Dambovita. Pe undeva pe Splai bucati din peretele exterior se prabusisera pe trotuar. Un nene statea acolo ca sa indice ocolirea prin strada. Cu toate astea nenea il lasase acolo printre moloz pe un protapit de caine batran si ursuz. Asta latra si latra de nebun, ce naiba l-o fi apucat. Si la intoarcere l-am gasit tot acolo, latrand in continuare numai ca se reusise izolarea zonei cu niste fasii de plastic. Da pe caine tot nu-l urnisera. Sigur ar fi vrut sa scape de el in cazul mai urma sa pice ceva. Cine stie??! Poate de fapt el indeparta astfel vreun cascat ce-ar fi insitat sa treaca prin zona 0. La Unirea placuta aia cu “Nu blocati intersectia” ramasese intr-o piulita si se izbea de stalpul de beton cu furie… As putea continua, dar cred ca stiti si voi cum arata orasul asta cand Vanturile Pustiului il strabat.

In toata furia asta nebuna mi-a trasnit prin cap ca oricand mi-ar putea cadea ceva in cap. (Stiu, stiu, va ganditi poate la povestea cu drobul de sare. ) Ma gandeam ce mi s-ar mai putea intampla dupa daca cumva  n-as muri instantaneu. Dar sa zicem c-as scapa, vad eu cum… Pai cu ceva noroc ar chema cineva salvarea inainte sa apuc sa fiu jefuita de altcineva. Si daca nici aia de la salvare sau de la politie nu ma jefuiesc poate imi ramane portofelul intact si se afla cine sunt, cum ma cheama. Banuiesc ca de-aici or stii ei ce sa faca…

Mi-am dat seama ca de multe ori sunt pe strada si nimeni nu stie pe unde sunt de fapt. Unde am plecat, la ce ora, cine ma astepta daca ma asteapta cineva undeva. E sinistru sa traiesti senzatia asta intr-o zi in care in aer plutea un miros de moarte. Eu asa am simtit. Mi s-a facut frica. Una sanatoasa care a trecut prin mine mai rece si mai aspra decat vantul.

Epilog: Parul mi-a stat cu adevarat groaznic. Caciulitza ar fi reusit sa-l tina cuminte, la caldurica, ferit de intemperii. Si nimeni altcineva n-a facut alegerea asta in locul meu.

Ce-am facut unde-am avut treaba?? Eh, nu va spun! :) Probabil, o alta alegere.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *