Vointa si Duhoare

Nu e un eseu sau vreun tratat complet. E doar parerea mea de om asteptand in soare (la propriu). Dar tot va asteapta un post lung…

Povestea:

Astazi, pe cand asteptam in statie, am observat o femeie trecuta lejer de 35 de ani sau poate n-avea decat 25. [N-am intrebat-o, deci parerea mea e invalidata automat. ]

Era slaba, foarte slaba, venele si muschii se vedeau infasurate de piele in jurul oaselor. Era machiata violent cumva, fardul se lupta sa se desprinda de pe pielea aspra, ochii erau umbriti de straturi groase si nedemachiate de dermatograf negru… Ochii ii erau de fapt rosii si obositi, irisii tulburi cautand intunericul; ochi pierduti si goi. Pe picior avea un tatuaj care nu insemna nimic. Corpul se incovoia spasmastic cateodata, incat tresaream pana si eu. Caldura ii facea rau. Foarte rau. Soarele ne ardea pe toti, dar pe ea o fierbea…

Era agitata, nu se oprea nici o clipa dintr-o miscare haotica si fractala, cand si cand avansand in strada in timp ce masinile veneau. Am amutit in ganduri de vreo doua ori. Pielea ii era atat de alba si de arida… Agitatia ii era de-a dreptul nebuna, ai fi putut crede ca va exista un moment cand din ea ceva va erupe si va izbucni afara. Momentul se apropia, devenisem la fel de agitata, dar undeva la interior. Cand s-a apropiat, i-am vazut bratele – ciuruite de intepaturi.

Droguri, nu? La asta m-am gandit si eu, cu rusine, recunosc. Primul gand, ala pacatos. Agitatia, ochii rosii, irisii tulburi, intepaturile, nu? Isi astepta oare doza, supradoza sau in lupta cu viata isi infrunta Vointa?
[N-am intrebat-o, deci parerea mea e invalidata automat. Cine naiba sunt eu?]

Intre timp, gandurile:

Cred (si-am mai citit ceva Schopenhauer intre timp) ca Vointa e una dintre coordonatele esentiale ale vietii noastre. Si ca dincolo de voia lui Dumnezeu si destinul implacabil, ea e cea care ne face sa ne ridicam si sa invatam a pasi, cea care transforma reflexul ancestral in fapt propriu si care ne impiedica sa ne supunem ca niste roboti.

In soarele acela din statie si in decorul cu femeia agitata mi-am dat seama ca Vointa e subiectiva si ca e specifica fiecaruia dintre noi. Nu exista un etalon, un barem.

Unii au vointa sa faca lucruri iesite din comun, sa-si depaseasca limitele, poate si pe ale altora,  sa dea un exemplu poate, dar cred ca ai un mare ajutor cand faci asta: Motivatia. Vrei, stii de ce vrei si stii si cum sa ajungi acolo.

E mai greu cand Vointa are drumul ingreunat de lipsa motivatiei, de lipsa unei imagini a liniei de sosire si mai ales de faptul ca nu faci asta pentru nimeni, decat pentru tine, iar tu si numai tu vei stii rezultatul. Nimeni nu va aplauda, dimpotriva! Bineinteles ca ma refer la… mine. Nu vreau sa vorbesc despre altii. Altii isi au propria gura.

Si ca sa intelegeti ce vreau sa spun, doar un exemplu: am aproape 10 luni de cand am refuzat sa ma mai uit la televizor, sa mai stiu ce si cum, sa citesc stiri care abia starnesc valuri timide de idignare cand jignirile ating cote… colosale!  Am refuzat sa stiu care mai sunt persoanele formatoare de opinie in tara asta, dar e suficient sa stiu dupa comportamentul celor din jurul meu. Si bineinteles ma lasa rece barfa si privitul in curtea vecinului, existentele telenovelizate, oraseni care mulg caprele! […]

Vreau, vreau sa am propriile gesturi atunci cand vorbesc, propriile expresii, imaginea sa-mi apartina, sa nu traiesc in umbra unei vieti imprumutate de la televizor! Rasul meu sa nu semene cu cel din desenele animate, gesturile mele sa nu fie asortate multimii, cuvintele sa nu fie doar tag-uri subliniate de tonuri epatante. Nu stiu daca intelegeti, dar dupa atata timp am inceput sa vad lucrurile astea de la distanta. Vad cum va leaga pe cei mai multi acelasi tip de lume virtuala pe care o priviti indiferenti la inceput ca mai apoi sa v-o inoculati. Nu ne spala nimeni creierul, o facem singuri. E un act de Vointa sa te eliberezi de lucrurile simple care-ti acapareaza si-ti guverneaza propria viata.

Vreau sa privim mai mult spre noi si mai putin spre ceilalti! Poate nu suntem chiar asa de urati si poate nu avem nevoie sa ne insusim vietile altora! Asta ne-ar impiedica sa avem un prim gand pacatos, sa judecam, sa fim ieftini si prostituati. Sa nu ne lasam manipulati ca un popor transformat in pashalac, desi cand ne asupreau altii aveam macar identitate…

Daca maine ar fi Revolutie, nu v-ar place oare sa fiti acolo in primul rand? Dar Revolutia ar trebui sa fie deja in NOI…

Epilog

In timp ce inca asteptam 116, in dreptul femeii opreste o masina oarecare. Un tanar coboara, o ajuta  sa se aseze pe bancheta din spate si-o cearta “De cate ori ti-am zis sa nu mai pleci fara insulina la tine??!”

4 Comentarii

  • Pingback: polimedia.us/fain/
  • E un gest inutil pentru masa cuvantatoarelor ce ne credem. Din pacate, sistemul a reusit sa imbete bizonul intr-un asa hal incat nu mai e capabil sa gandeasca singur. Asteapta cu infrigurare sa i se spuna ce si cum sa gandeasca, de unde si ce sa cumpere, ce e bun si ce nu e bun… “Plimba-tava” s-a mutat din carciuma in sufragerie, totul e de-a gata… Pana si cu creierul ne vom naste de-a gata. Si vom zambi…

    Cei ce vin muncind de secole incoace pentru a detine controlul, incep sa culeaga roadele. Nicicand nu am fost mai inconjurati cu sarme ca acum. Si zambim…

    Cei ce vor sa-si pastreze propriile gesturi, sa beneficieze in continuare de propria mimica, vor zambi si ei. Cu amaraciune insa…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.