time, only time

Tind sa cred ca peretii s-au alungit dintr-o data si camera s-a transformat in turn. Visele mele sunt trepte pe care urc fara prea multa energie si vointa in varful lumii.

Acolo sus nu se gaseste nimic, poate doar aer, care rarefiat fiind, ma sufoca…
Dincolo, jos, n-a mai ramas nimic caci am luat totul cu mine.
Deasupra se afla un fel de bolta care se arcuieste sub greutatea ploii… iar ploaia se taraste spre pamantul care n-o asteapta cu bratele deschise.

Norii, caci mai sunt si ei pe aici, se umfla si se desumfla, cand mai rosii, cand mai albi, lenevind a dragoste si a toamna. Pasari nu mai zboara de mult, s-au obisnuit sa mearga prin nisipul galben al pamantului. Si pasarile astea se joaca mai tot timpul. Pamantul insa e rabdator si calm, nu mai protesteaza…

Oameni se mai gasesc pe ici pe colo, dar nu-i mai cunosc asa ca nu reprezinta amintiri… de fapt nimeni nu mai stie pe nimeni. Cand le vine vremea, isi sapa o groapa in care se aseaza pt a primi linistea… nisipul se asterne singur peste trupuri, iar o floare galbena se rastigneste pe cruce. Crucile sunt dese si mai peste tot. Si florile la fel.

Din turn incerc sa zaresc alte turnuri. Daca eu nu le vad nu inseamna ca nu sunt acolo. Le caut la nesfarsit, trecand dintr-un apus intr-altul. Si cum vesnicia s-a incheiat hotarasc sa cobor.
Fiecare treapta pe care o ating se naruie in urma mea si fiecare vis se transforma intr-o frunza, plutind… In camera peretii sunt tot goi, iar pe jos sunt tot mai multe frunze. Mult prea multe. As vrea sa ies si nimeni nu mi se opune. Lacatele au ruginit frumos.

Pasesc spre libertate, prin nisip, printre cruci. Pasarile inca se joaca. Soarele le alungeste umbrele peste mine, nisipul ma invaluie cu fiecare pas.
Multe inscriptii, dar nu sunt curioasa sa citesc despre sufletele acestor morti voluntari, nici chiar despre al meu…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.