Tabloul din camera de hotel

Nu e o poveste sau proză (arhi)scurtă deși ar putea suna ca una (chiar! n-am mai scris demult…).

E un titlu neinspirat despre un tablou neinspirabil. Despre tabloul universal din camera universală de hotel (acum nu știu cum o fi în hotelurile alea turn din Dubai, dar nu se pun, că nu se pun și gata). Eu vorbesc despre hotelurile obișnuite unde poposesc oameni obișnuiți ce-și târăsc obosiți bagajele și-și blagoslovesc roțile ce le fac să pară mai ușoare și unde intrarea nu e făcută cu vreun fast sau ținută, ci pur și simplu: Hi! Hi!

În mai toate camerele de hotel sau pensiune se află un astfel de tablou. De obicei are legătură cu zona, cu peisajul din jur, cu ceva trăsături ale tradițiilor locale populare sau pur și simplu e o artă abstractă și impersonală care se asortează culorii mobilierului.

Acum, adevăratul motiv pentru care am început această postare e că dețin un astfel de tablou.

În noiembrie am locuit într-o cameră cu două tablouri ce păreau a se continua unul prin celălalt (pentru cine încă nu știe, de vreo două luni dorm pe meleaguri cehești – rog comentariile răutăcioase să se rezume doar la zâmbete, se poate??!). M-am uitat la acest tablou zile în șir fără a pricepe ceva – și oi fi eu naivă în ale artei, dar mintea mea lucrează non-stop și când vine vorba de imaginație ceva-ceva tot îmi iese. Inventez și tot iese! Când să se facă luna și eu nu deslușisem nimic din opera ilustrului anonim semnat Claudiu nu-știu-cum (deci mai avea și ceva în comun cu mine adică șase litere din prenume) m-am prins!

Trebuia să privesc dintr-un anumit unghi și acum trebuie să fac o mărturisire: unele tablouri nu vor fi niciodată înțelese într-o galerie. Gata cu mărturisirea, asta a fost, trebuie să mă credeți pe cuvânt că am înțeles tabloul. Sub forma unor linii albe pierdute într-un ocean de roșu-cărămiziu era de fapt o femeie cu mâna întinsă către bărbatul întors cu spatele din tabloul doi – bărbatul fiind și el tot o linie albă arcuită. Și acum vine:

Întrebarea unu: Cine naiba pune într-o cameră single de hotel un tablou care reprezintă… despărțirea, separarea, zbuciumul (căci aia era treaba cu roșul scăpat de sub control), doi oameni goi în două tablouri diferite despărțiți astfel de două rame și-un perete ?

Odată cu luna decembrie a venit și altă cameră, alt tablou. Mi-am propus să-l abordez din start. Știam secretul privitului unui tablou: oricum, dar nu direct, nu în ochi. Trebuie să-l înconjori, să-l privești de sus, de jos, de sub, cu coada ochiului, să-i furi înțelesul trecând în fugă – creierul pricepe și singur ce e de priceput, dar mintea noastră are încă multe bariere în calea lui.

După ce m-am învârtit o vreme, l-am dezlegat și pe ăsta însă fără prea multă satisfacție. Tabloul e pătrat, cu multe nuanțe de albastru care nu amintesc nicidecum de vreun cer curat de toamnă ci mai degrabă a perete văruit acum șapte ani, mă rog, vopsit. Undeva, în partea de jos, neocupând decât un spațiu infim în comparație cu albastrul infinit este el, omul sau copilul, la un birou impersonal, abstract, cu spatele întors privitorului și poate chiar lumii întregi. Inevitabil, vine:

Întrebarea doi: Cine naiba pune într-o cameră single de hotel un tablou care reprezintă… singurătatea deplină a individului? Omul e mic, aproape invizibil într-o mare de albastru, un spațiu rece, lipsit de căldură, de culoare, de viață. Omul e mic, alb, aproape de nedeslușit din cadrul care-l înghite treptat…

Că nu voi afla niciodată răspuns la aceste întrebări, mi-e clar. Nici n-aș avea nevoie să aflu. La biroul meu, din camera comună cu tabloul am dinainte fereastra și am câtă libertate de privire vreau. Bașca un coș de termocentrală ce nu încetează niciodată să producă aburi albi ca o veritabilă fabrică de nori. Și cu toate astea, de câte ori mă uit la tablou încerc să intru în mintea artistului, a managerului de hotel care a ales tabloul și a mea, a privitorului. Pe primul nu-l condamn. Pe mine nici atât, poate doar mă simt puțin vinovată căci nu rezonez singurătății și impersonalului din tablou și nici a întregii camere, de fapt, abia dacă o observ – sunt mereu plecată în altă parte…

Cu cel de-al doilea am eu ce am, cu cel care le-a ales și atârnat în cui (ori nu le-a înțeles ori e un sadic fără pereche ori a avut vreo afacere cu tablourile astea ori ori…), și e singurul motiv pentru care abia aștept să revăd camera lunii ianuarie: oare ce tablou urmează?!?

acesta e tabloul al doilea, pentru primul nu m-am obosit 😀
tablou dintr-o camera de hotel

P.S. Dacă aveți vreo dilemă cu vreun tablou, mi-l puteți trimite (mail sau link în comentarii) căci mă simt pe val ;))

P.S. 2 Și pentru că mă gândesc la câțiva anume dintre voi, e taman potrivită o leapșă pe subiectul ăsta – sigur ați avut de-a face și dacă nu încă, vă puteți gândi acum.

6 Comentarii

  • Sincer, eu nu am avut rabdarea (poate nici atata timp la dispozitie) de a analiza tablourile pe care le intalneam in diversele camere de hotel/pensiuni prin care am trecut. Sau poate niciunul nu a reusit sa imi capteze atentia incat sa il tin minte. Ultima a fost camera cu motive japoneze (avea si un nume, Ikebana :D) din apartamentul in care am stat la Roma. Erau tablouri cu diverse motive asiatice (totul era in miniatura in camera si foaarte colorat – inclusiv chiuveta din baie era minuscula, incat aveai toate sansele sa dai cu capul de oglinda cand incercai sa te speli pe dinti). Cealalta camera din apartament pe care am cedat-o amicilor cu care am fost – Seherezada 😀 – in care am gasit tablouri – copii dupa G. Klimt (renumitul “The Kiss”).
    Insa nu tin minte sa fi stat in camere in care tablourile sa fi avut niste teme subtile, simbolice… in general am dat peste peisaje, vaze cu flori, cate un portret (bineinteles, diverse copii dupa diversi pictori renumiti…) A, cred ca am stat totusi intr-o camera o data in care pe perete aveam un desen pictat de un autor necunoscut, insa original.
    Cred ca un tablou tb sa se integreze in decorul camerei respective, sa fie ales si in functie de culorile din camera, de tipul mobilierului (clasic/rustic/futurist…). Si eu am un tablou acasa 🙂 Un peisaj din muntii nostri, intr-un coltisor rustic. Dar in general nu prea sunt adepta peretilor plini de tablouri… poate intr-o casa (nu apartament), cu camere mari, s-ar potrivi mai bine.

  • Oare managerul hotelului respectiv n-o fi avand drept hobby pictura? Motiv pentru care, indelungatul refuz de la expozitiile de pictura l-au propulsat pe managerul-pictor sa-si creeze propria lui expozitie? Si inca unde… ? In hotelul pe care-l conduce cu multa pricepere.
    🙂

    Si… sa-ti spun ce-a vazut ochiul meu la prima lui aruncatura pe tablou?
    Ei bine, un om (singur, evident), privind pe geamul trenului care l-a adus in Cehia. Fiind cu spatele, nu poate ochiul sa remarce bucuria sau tristetea individului.

    P.S. Si eu sunt Claudiu … dar jur ca n-am hobby pictura ci rebusul.
    🙂

  • @Gabi: tot de flori si peisaje imi amintesc si eu, dar de data asta ori sederea prea lunga ori raceala lor mi-au atras atentia…

    @Claudiu: ar fi o chestie sa le picteze chiar dumnealui! In cazul asta, as putea sa-i las un biletel langa cu o oferta de cumparare: “ma ofer sa le arunc gratis” 😀

  • Cred ca la baza alegerii acestui tablou de catre managerul tabloului, nu a stat nici numele artistului, nici ceea ce ar dori sa reprezinte tabloul ci… marimea lui! Intocmai ca acel “iubitor” de carti ce intra intr-o librarie si comanda “un metru si jumatate de carti”!
    O zi faina iti urez!

  • De obicei tablourile din camerele de hotel sunt impersonale. Numai in filmele de genul comediilor romantice, tabloul era al lui, cumparat de ea peste ani, sau al ei, cumparat de el peste ani. In hoteluri sunt luate la duzina tablorile de la casele de copii, de la casele de batrani. Nu stiu daca si de a casele de toleranta maxima.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *