Pe când se cânta pe dealuri

Când eram mică sau încă mică (dacă merg cu anii până spre 18) obișnuiam să cânt pe dealuri. Și nu doar pe dealuri, începeam mai de jos de pe când urcam, de cum închideam și ultima poartă de la grădină și credeți-mă, grădinile din Gorj au o mulțime de porți. O parte din vecini au zis sigur că nu-s pe treaba mea, de fapt, prin glasul mamaiei aflam și mentalitatea generală: unde-i minte și prostie, prea multă matematică strică, când ‘om muri are cin’ ne jeli.

Eu stăteam liniștită că nu mă credeam nici chiar atât de mintoasă și nici geniu în ale matematicii, dar pentru condițiile date învățam mai bine decât cei mai mulți. Învățam dintr-o ambiție nativă (unde s-o fi dus??!), din prea multă singurătate, dar și dintr-o dorință de a-mi găsi locul în lumea asta (într-un anumit context, ai șanse mai mari să găsești în cărți oameni asemeni ție decât în realitate…).

Deși nu mă declar ca fiind înnebunită după muzică și nici atunci nu eram, îmi lipsea muzica (sincer, cred că e o modă și asta să-ți spui că dacă stai toată ziua cu căștile în urechi ești mare împătimit al muzicii; ca și cum cei care citesc toată ziua pe net statusuri de facebook și bloguri și ziare ar spune că sunt împătimiți ai lecturii).

Cântam pe dealuri pentru că suna bine.

Ecoul păduricii de salcâmi sau al crângului de pluți sau pur și simplu liniștea dealului asigura o acustică perfectă. Când ajungeam la pădure era deja recital. Casa noastră, ca cele mai multe case de țară din anii 80-90, avea un televizor și un radio, dar privitul sau ascultarea se făceau abia după ce toate treburile din gospodărie erau gata, adică mai niciodată. Pe vreme rea sau iarnă aparatura mergea mai mult la ceasul știrilor, dar cam atât, pentru că astea merg pe curent, nu pe lemne… Vorbesc de vremurile când oamenii creșteau vite, iar copiii munceau la una cu bunicii (că părinții munceau la oraș vizitându-și odraslele în libere).

În felul ăsta muzica era picurată în auzul meu la răstimpuri atât de rare încât făceam deseori eforturi inumane de a-mi aminti-o și de a o fredona. De ce spun inumane? Pentru că auzeam ceva o singură dată, rețineam sau nu versuri (asta dacă erau în română) și apoi încercam să scot melodia aceea la iveală lucrând în minte săptămâni întregi poate. Chiar dacă în gânduri suna bine, când deschideam gura să reproduc, o singură notă greșită strica tot cântecul, inclusiv pe cel din cap. În cel mai bun caz îl distorsiona și mai puteam salva câte ceva. Ca să-l țin minte trebuia să-l fredonez des și să-i pun și niște versuri pe care de obicei le inventam. Cu mintea de-acum pot spune că făceam niște repetiții ca la carte sub bagheta ălui mai ambițios profesor și cu un public variat format din vecini (ce-o avea fata aia de se cântă toată ziua??!), animale, grădini, garduri, poteci, dealuri.

Pe atunci nu mi se părea ceva normal. Sincer. Dar mă simțeam mult prea bine și nu puteam renunța la jocul ăsta. În plus, ca să am ce cânta (un repertoriu care sa acopere două-trei ore de cântat și musai variat!), m-am apucat să-mi fac singură cântece: melodii și versuri. Am și acum caietul ce-mi amintește de munca compunerii. Cel mai greu era să țin minte aceste melodii născocite, să găsesc versuri care să conțină în ele și cheia memorării (de obicei primul vers din prima strofă sau refrenul aveau misiunea clară de a identifica linia melodică) și unele încă mai declanșează și astăzi melodiile de atunci. Am făcut o treabă bună, diferența dintre mine și Moga e mititică: el lua lecții de pian și eu păsteam vacile (apropo de vaci, Stela mea a fost sigur o victimă colaterală, că surdă sigur nu era!). Ca să ajungă în caiet un cântec trebuia să treacă prin focul probelor: să-mi amintesc linia melodică zile la rând, să aibă un refren bine determinat și o poveste a strofelor ușor de memorat. Cert e că abia după ce știam noul cântec pe dinafară îl treceam în caiet, pe curat. Cert e că fiecare cântare aducea ceva nou, erau niște cântece vii în continuă transformare după cum dicta dispoziția maestrului.

De-asta n-am fost prea grozavă la cor în gimnaziu: eu eram obișnuită să cânt în legea mea, să inventez note și măsuri, să cânt la volum maxim și nu la unul anume, controlat. Profa, fiindu-i greu să mă încadreze exact, mă muta de la vocea întâi la vocea a doua și înapoi la vocea întâi și tot așa încât ajunsesem să pot cânta ambele versiuni, ba chiar să rezist cu greu tentației de a le amesteca… la serbare. Nu era vina profei că-l avea pe Michiduță în rândul doi, ba chiar ar fi scăpat de mine dacă nu ma amenința că-mi dă patru dacă mai lipsesc de la cor și astfel ai mei au trebuit să accepte că asta e, fata lor are activități extra-școlare.  În realitate eu nu aveam voce, ci doar antrenamentul dat de atâtea și atâtea repetiții pe coclauri și-mi și plăcea la cor. Profa avea voce faină, ne acompania la pian și mai avea și o mână hipnotizantă, cu degete lungi, subțiri, cu unghii și inele după care-mi plimbam ochii după cum gesticula în aer dirijându-ne. Și era severă și îmi era dragă, în ciuda notelor pe care mi le dădea, pentru că nu renunța la mine.

De-asta în liceu am cântat deseori în spectacolele școlii. E drept că eram mai mare și contactul cu orașul a adus la pachet mai multă muzică auzită și mai puțin cântat – vecinii de bloc nu sunt așa tari de urechi ca cei de la țară și infinit mai puțin toleranți. Am continuat să-mi mai scriu câte un cântec și la unul dintre spectacole chiar am cântat nemuritorul, the one and only, Tu și cu mine. În 2009, la întâlnirea de zece ani, un coleg a venit cu o foaie pe care îi scrisesem versurile acelui cântec cu ani în urmă semn că a fost un soi de hit. Era și asta o formă de ”share”, scris de mână pe ultima foaie a caietelor. Și da, asta-mi amintesc prea bine că mi-am dăruit cu autograf capodopera câtorva colegi, cântecul a prins căci eram cu toții la vârsta îndrăgostelilor, asta cu toate că era un ”vals”, ușor demodat și fără tendințe de ”la mare, la soare”. Sala aia arhiplină a aplaudat, eu eram în transă și cred că antrenamentele pe dealuri cu public numeros din măceși, muri, păducei și alte tufe m-au ajutat să nu am nici un fel de trac.

N-aveam voce, dar aveam volum (la nivelul ăla o jumătate din succes era să te audă oamenii cântând, să domini fondul muzical cu vocea, nu invers), aveam tupeu (pe scenă că în rest mai deloc…) și încredere în corzile mele vocale. În plus, ai mei nu prea aveau habar de asta, nu veneau să mă vadă, mă ascultau câteodată acasă cu ceva dezinteres și oboseală (e chiar nasol să ai copii care să tragă de tine să-ți arate câte au mai făcut…). În felul meu eram o adolescentă rebelă cu acte de rebeliune legitime. Ce faci? Merg la spectacol, cânt ceva popular și muzică ușoară. Aha. Bine. La cât vii? Păi când se termină. Bine. Să fii cuminte! (aș fi vrut să aud poate: baftă, să cânți frumos!?? cu ce te îmbraci?). Ai văzut-o pe Claudia, zice o mătușă, au dat spectacolul pe teveu local? N-am, zice mama, s-a făcut de rușine pe-acolo? Nuuu, a cântat frumos! Bine, zice mama și se luminează mândră la față. Deh, atunci ignoram ignoranța și mă bucuram că trăiesc în lumea mea, acum înțeleg contextul, oamenii. Este întâmplarea de care pomeneam cu două postări în urmă. De a fi cine ești înainte de a putea alege, de a știi alege.

De-asta azi nu mai cânt, nu pentru că nu mi-ar place, dar pentru că în lipsa exersatului, nu-mi pot auzi urechilor vocea. Și nici nu mai exersez pentru că nu o pot face cum o făceam pe dealuri: acolo cântam cât mă ținea gura, cu volumul la maxim și relaxată că nu se lua nimeni cu mâinile de cap. În realitate îmi alegeam gama și tonalitatea potrivită vocii mele și de-aia era mai ușor să-mi cânt propriile cântece decât pe-ale altora (cu toate astea a intrat odată în sala de repetiții un domn de la căminul cultural care a crezut că Mădălina Manole a venit în oraș pentru vreun concert – e drept că o imitam binișor și că nici Mădălina nu avea cântece prea grele).

Întâlnirea cu Bucureștiul a adus cântatul în șoaptă în casa unei gazde. Și un cântec trist. Ultimul.

Și cu toată povestea asta am vrut a ajunge la cât de copil normal am fost. Când eu cântam pe dealuri punând la îndoială dacă ceea ce fac trădează vreo demență, cu treizeci de ani în urmă apărea filmul The Sound of Music (1965). Eu l-am văzut abia acum patru ani și mi-a devenit brusc cel mai drag dintre toate. Dacă în adolescența mea lipsită de filme, muzică, engleză ar fi picat cineva de la oraș (că din cer era cam prea mult) și mi-ar fi spus că e un cântec pe lumea asta care începe cu:

”The hills are alive with the sound of music”

(dealurile sunt vii cu sunetul muzicii) aș fi… dar n-a venit! Nu m-am simțit unică prin comportamentul meu, ci mai degrabă singură. Ceilalți de vârsta mea sau mai mari nu umpleau dealul de lălăială, culmea e că mai auzeam cântând babele uneori. Torceau, coseau, păzeau vitele și cântau. Unele cu o voce extraordinară, îndelung exersată pe sub poale de pădure. Dacă te-apropiai prea mult, tăceau. Apăruse un nou tip de rușine. Ele veneau din vremurile de dinainte de colectivizare când țăranul român nu cunoscuse încă dezumanizarea forțată impusă de ruperea unor orânduieli stabilite de secole. Apoi totul s-a transformat cu o viteză uluitoare. Să cânți la clacă… o amintire a celor care au crescut în cântec, dar l-au abandonat din nu știu ce motiv. Cântau muierile și erau cântece frumoase, nu prostii!

Revin la The sound of music și dealurile vii (de ascultat în link) și găsesc în ultima strofă un fel de definiție a acestei părți a vieții mele. Și nici n-am înnebunit între timp, iar vecinii mei ori s-au dus ori au uitat. E ca un spectacol la care privesc cu zâmbet din sală. Aia a vieții.

I go to the hills when my heart is lonely
I know I will hear what I’ve heard before
My heart will be blessed with the sound of music
And I’ll sing once more.

p.s. N-am scris din nostalgie sau dor sau ca să tratez vreo tară a sufletului ci pentru a-mi aminti și a aminti și altora despre cum e lumea asta făcută. Că zău dacă nu uităm și ne credem evoluați și în realitate persistăm în errare humanum est.

N-aș fi făcut niciodată vreo brânză cu cântatul (că n-am voce de cântat și cred că și volumul s-a diminuat că nu i-am mai făcut de mult o probă), dar când mi-aduc aminte de vremurile alea surâd și mă îmbărbătez: îmi lipsea muzica și mi-o fabricam singură, rudimentar, energic, conștiincios, dar suficient…

p.s. dacă v-a plăcut, din oarecum aceeași serie Când se așezau fluturii pe carte.

14 Comentarii

  • M-ai făcut să plâng 🙂 Dar sufletul îmi zâmbește! Nu cântam pe dealuri, dar cântam prin casă, mergeam prin camerele care aveau ecou și aveam recital cand îmi venea cheful…
    La corul scolii, am cântat și eu la toate vocile :)) și pentru că eram la cor aveam din start media 10, dar culmea, îmi plăcea să citesc încă de pe atunci despre viețile compozitorilor și o șocam pe profă la ore, căci după câteva povești despre Mozart sau Tchaikovsky, m-a întrebat: “văd că citești Istoria Muzicii, sunt ai tăi pasionați de asta, te îndrumă spre asta?” :)) I-am spus politicos că nu, ai mei erau”pasionați” de cum să pună o pâine pe masă, tata citea, dar nimic din Istoria Muzicii…

    E foarte frumoasă povestea ta, sensibilă, caldă… minunată! >D<
    Ador și eu The Sound of Music…

  • Foarte faina postarea. Am citit-o pe nerasuflate. Si ai dreptate cand spui ca femeile mai batrane cantau/fredonau (poate dintr-o reminescenta a copilariei si tineretii in care cantul iti era partener de drum lung), pe cand oamenii ce au prins doar comunismul nu mai stiu a canta. Bunica mea canta, dar o facea in urcaineana (limba ei materna). Nu intelegeam niciodata ce canta si cand o intrebam, imi spunea ca sunt cantece vechi, de cand era ea copila. Dar faptul ca o auzeam cantand atunci cand se ocupa cu treburile casei (spala, calca, intindea rufe) imi dadea un sentiment de confort, de siguranta, de camin. Pe mama nu am auzit-o in schimb nicioadata cantand. Eu? Eu am inceput prin a vorbi singura prin casa, cam de prin liceu (cand nu era nimeni de fata). La un moment dat ma gandeam ca poate sunt nebuna, dar cand am aflat ca si mama face acelasi lucru m-am linistit. Mama nu parea nebuna, deci nici eu nu ar trebui sa ma ingrijorez. Apoi a venit cantatul prin casa. Cam de cand am inceput sa ascult muzica (tot prin liceu) si cantatul a inlocuit vorbitul. In prezent continuu sa cant atunci cand fac de mancare de exemplu. Bucataria mi se pare locul potrivit caci are cea mai buna rezonanta. Dormitorul cea mai proasta in schimb. La baie nu am incercat pe termen lung, pentru ca nu petrec prea mult timp acolo.

  • @Bia, Mike: pai fetelor, punem de-un cor? Fara restrictii, fiecare pe vocea ei, dar macar acelasi cantec 🙂

    Eu la muzica nu primeam zece doar pentru ca repetam de doua ori pe saptamana ”noi in anul 2000” sau colinde, profa se tinea de manual si de programa si avea pretentia sa cantam notele batand masura… ce vremuri! una greseai si adio nota maxima.

    De citit, citeam si eu ce prindeam, dar si acolo era nevoie sa inventez povesti cand ma saturam sa le tot recitesc pe cele cateva.

    Multumesc Mike pentru marturisirea cu vorbitul singura prin casa. Pfiuuu, sunt normala si la capitolul asta ca incepusem sa ma ingrijorez 🙂

    Mi-ar prinde bine sa cant, dar parca nu imi mai vine. Ma opreste ceva. Cred ca ma si frustreaza faptul ca ma aud cantand si nu ma ridic la nivelul de odinioara. Cat despre vecini… daca trece trenul noaptea, e loc si de cantatul meu ziua 🙂

  • Frumoasa povestea…sensibila, calda cum spune si Bia 🙂
    Din pacate nu pot rezona prea tare cu tine in ceea ce priveste muzica, dar te inteleg, gandindu-ma la anumite lucruri, hobbyuri care-mi sunt dragi, sau care mi-au fost dragi candva si din care probabil n-as fi facut nici eu o mare branza daca as fi perseverat (desi cateodata ma mai gandesc la asta :p).
    Eu sunt total afona, n-am ureche, n-am voce, nu reusesc sa “inteleg” muzica, nici sa o reproduc, dar imi place s-o ascult din cand in cand.

  • frumos ai scris azi 🙂 n-am cuvinte. si nici cantece. si eu cantam, chiar aveam si voce (m-a trimis scoala la o tanti sa ma invete balade, doine, sa plec in Olanda cu nu stiu ce ansamblu, da mie nu-mi placeau domle)

  • Post scris cu sufletul. Mi-ai adus aminte de dealuri. 🙂
    Bunica mea si cu cele doua surori ale ei ne cantau la petrecerile de familie, desi nu toate aveau voce. Cantecele erau intotdeauna aceleasi, doar versurile se mai adaptau. Si cei noi intrati in familie(matusi, unchi prin alianta, etc), desi socati la inceput de acest obicei, se obisnuiau relativ repede si chiar preluau repertoriul. Mai greu a fost pentru “straini” sa inteleaga mai tarziu de ce se canta pe la pomana.
    Deci da, ”The hills are alive with the sound of music”.

  • Buna Claudia,

    🙂 Ti-ai atins scopul in povestioara asta. M-ai facut si pe mine sa-mi amintesc de zilele fericite din copilarie, de cantat din prea plinul inimii si de “Sunetul muzicii”, film pe care l-am vizionat de mai multe ori tot in acea perioada a vietii.
    Multumesc pentru ca mi le-ai readus in memorie!

    • Ai fost norocoasa Ramona sa vezi filmul la timpul potrivit, pentru mine ar fi insemnat confirmarea ca sunt „normala” si as fi luat-o ca pe o incurajare 🙂

  • Ce frumoase amintiri! Și totuși ați prins „media” mai multă față de noi, vechiturile. Singurele surse ne erau talentele din sat și învățătorii.
    Da,tiza mea! Și ți-am lăsat dealul ăla pe care au cântat multe generații. Cânta pe culmea mică Costică D.( al lu’ Tărciloanea) dintr-o flaută făcută din țavă neagră de oțăl, cânta de s-auza pe curătură-n dos. Dacă mă uitam de la moșmalu’ Tangioroanii din dos îl vedeam pe Costică pe culmea mică, parcă era în cer, cracanat, cu fața spre cer și cu țava parcă erau brațele unei cruci. Nu știu ce cânta, da’-mi dedeau lăcrimile.
    Zicea tata Victor: Io-te mă că iar veni de la București al lu’ Pușcașu că s-aude figornu’ pe culmea mică la Caciulan la vale. Doamne ce sunete scotea, ce ecouri auzeam de pe dos!
    Vreau să spun că erau și instrumentiști pe dealul nost pe culmea mică. Mai încolo de culmea asta nu se prea cânta, cred că era scena. Înspre culmea mare ,culisele, cânta mai des Balanoaia, pe la Ciocu’ lu’ Balan spre Valeaursului. Ea cânta un fel de descriere a corpului omenesc. Săraca! Eu o ascultam serios că nu vorbea (cânta) prostii și nu știu de unde le știa că școală n-avea.
    Se cînta la serbări. Se făceau serbări în clasa dindeal la școala noastă. Scena era din blăni puse pe 2 capre de lemn. Spre oameni erau puse macaturi pe sârmă care se trăgeau ca și cortina. Un cântec care mi-a rămas pe scoarță a fost „Când eram pe Ialomița” interpretat de înv.Florica Fotescu, solo, fără acompaniament. Ea era de prin părțile locului și-și potolea dorul.
    Noi copii nu prea cântam singuri, numai la cor: Nea Alecu, nea Alecu tunde oaia…, Mărioară de la munte, Republică măreață vatră, ș.a.
    Muzică ușoară am auzit prima oară la megafoanele de pe stradă în Strahaia, reședința de raion, când mi-am făcut „birou populației”-cum îi zicea buletinului de identitate. N-am înțeles nimic.
    Dealu’ nost era baza.
    O să mă mai uit pe ce scrii!

    • Nici n-aveți idee cât de mult mă bucură aceste comentarii, îmi e dor să-mi povestească cineva despre vremurile acelea… mamaia și tataia s-au dus de multicel deja, iar în scurtele reveniri acasă numai timp de povești cu ăi bătrâni de prin vecini nu se găsește…

      Cât despre episodul cu ascultatul de la moșmal, Tangioroanea îmi vine stră-străbunică… Din câte știu moșmalul (moșmon ca denumire) încă mai e și tare mi-aș dori să ajung într-o toamnă pe la el.
      Tot la capitolul dorințe mi-ar face mare plăcere să vă întâlnesc și să vă ascult povestind (aveți o memorie de admirat!), cred că am și o amintire vagă de vă fi văzut pe când eram mică.

      Cât despre scris, nu deapăn prea des amintiri de la Tehomir din varii motive, însă gândul că v-aș provoca pe dvs. să povestiți, fie și doar sub această formă de comentariu, gândul acesta îmi face tare mult cu ochiul 🙂

      p.s. dacă nu ați citit încă, aș îndrăzni să vă sugerez un fragment tehomirean aflat la granița dintre realitate și ficțiune:
      http://www.meetsun.ro/proza/ps-proza-scurta/primeniri-de-pasti/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *