Schi la Bansko şi nu numai

Câteodată totul se petrece doar în mintea mea.
Mă mir totuşi că realitatea e atât de neinspirată să se ia după mine.
(Fraza zilei, 23 februarie 2010)

* atenţiune: postare lungă cu multe poze, filmuleţe (nou*), impresii nenumărate, dar Slavă Domnului, lipsită de senzaţional!

 

De ce schi, de ce Bansko?

După accidentarea din ianuarie 2011 mi-am spus că va trece multă vreme până când mă voi simţi iarăşi pregătită de-a mă sui pe schiuri. Recuperarea însă a mers binişor, în iulie alergam la maratonul 7500 prin Bucegi, în toamnă jonglam cu tainele bicicletei pe dealuri, dar cu toate astea genunchiul avea momentele lui speciale, iar eu aveam momentele mele de teamă de-a nu aluneca şi-a lua-o de la capăt, de-a nu forţa etc. (o mică retrospectivă despre viaţa de după recuperare în Câteva vorbe despre 2011)

Când pinguinii se pregăteau de schi în Austria eu eram chiar departe de dorinţa de-a schia, însă la doar câteva luni după, o luasem înaintea dorinţei. Pur şi simplu era momentul să-mi înving frica şi să las loc încercării şi chibzuinţei. Am vizionat ceva filmuleţe pe youtube (ce uşor pare când stai pe scaun şi ţi se pare că ai prins mişcarea!), am revizuit amintirile cu mine pe schiuri şi am decis că la faţa locului va fi mult mai uşor de data asta.

Echipa: eu, Andrei, Em’, Viorica, Octavian cu schiurile şi Rose cu placa.

Transport: maşină, în medie 8-9 ore Bucureşti-Bansko, vreo 550km cu multe restricţii de viteză în Bulgaria

Cazare: hotel, 30 euro / 4 nopţi / persoană

Astea fiind spuse, la ceas de seară am pornit spre Bansko, Bulgaria, o destinaţie des amintită în ultimii ani printre iubitorii de schi şi având în vedere condiţiile de acolo, are şi de ce. Eu, să vă spun sincer, m-am simţit tentată de faptul că-s mai multe pârtii la un loc, că-s marcate pe nivele de dificultate şi că, fiind lumea mai pestriţă e automat şi ceva mai civilizată – nu m-au interesat neaparat preţurile mai mici ci condiţiile de siguranţă pentru un începător cu viziuni (cam) îngrozite.

Podul Prieteniei şi banii

Podul Prieteniei sau Giurgiu-Ruse merită un capitol special şi asta pentru că scorul România-Bulgaria e 0-2, ba chiar 0-3 dacă pun şi aspectul celor două vămi…

– jumătatea românească e dintr-un asfalt mai prost şi plin de gropi ca jumătatea bulgărească, deci 0-1
– plata podului e de 27 lei în direcţia România-Bulgaria şi 2 euro Bulgaria-România, deci 0-2 (e acelaşi pod, acelaşi tip de vehicul, dar plata e de trei ori mai mare la noi)

Noroc că şi bulgarii au ceva maidanezi şi astfel trecerea de la un peisaj la altul se face cât de poate de familiar.

Prima zi sau bosumflare non-stop

Din capul locului lucrurile au mers prost. Dimineaţa, după doar trei ore de somn – un amănunt important – nu ştiam ce să-mi pun în rucsac, ce-mi trebuie cu adevărat pe pârtie, mutam mănuşile dintr-un buzunar în altul, ochelarii, portofelul, telefonul şi când terminam o luam de la capăt. Mi-am pus clăparii, i-am strâns, apoi i-am mai eliberat, mi-am luat schiurile în spate şi am pornit spre telegondola aflată la 500-800 de metri de hotel.

Grele ca naiba schiurile, mersul în clăpari un chin teribil. Rezultatul? La telegondolă eram deja transpirată, epuizată, cu tibiile martirizate de clăpari (seara am descoperit nişte julituri în zona aia) şi cel mai grav, aveam o senzaţie cruntă de nepotrivire în peisaj. Nici nu mai era loc de emoţii, era doar bosumflare maximă ce ar fi putut naşte artificii de n-aş fi fost tăcută.

La telegondolă coadă mare. N-aveam chef de nimic. M-am târât pe-acolo, m-am lăsat împinsă de puhoi, mi-era totuna. În cabina ce se legăna prin aer m-a mai luat şi-o senzaţie de gol în stomac de parcă ea îmi lipsea, noroc că şi o tipă se văita într-o limbă necunoscută de acelaşi lucru şi parcă e mai uşor când nu te vaiţi singur.

Sus, am început iar cu nebunia lucrurilor, ce mănuşi să-mi pun (îmi luasem două perechi cu mine), să-l ţin pe Domnul G la îndemână pentru poze, să nu-l ţin, faze de genul: pun mănuşile fără să strâng clăparii, le dau jos, apoi dilemă cât să strâng clăparii, reuşesc, pun mănuşile la loc, apoi le dau jos că uitasem să-mi prind părul sub căciulă şi se agăţa în scaiul de la geacă etc. Cum-necum, nici nu ajunsesem la pârtie şi eram deja obosită frântă.

Urcăm cu telescaunul la pârtia 6, albastră, considerată a fi cea mai uşoară şi toată lumea porneşte încetişor la vale. Eu alunec o vreme în diagonală şi când ajung la marginea din dreapta a pârtiei rămân acolo. Şi rămân. Pinguinii erau mai în vale, mă aşteptau. Eu mă blocasem definitiv şi cum mă mişcam un pic mai alunecam un pic spre pădure. Mă uitam la panta, panta mă ignora total, nu-mi venea nici o idee.

Mă enerva cumplit că mă simţeam aşteptată, studiată, de genul “ia să vedem dacă se urneşte”, “hai că poţi!” mi se părea că aud, la naiba, nu pot nimic! şi un gând îmi stăruia din ce în ce mai tare în minte:

n-ai decât să stai aici, să te temi până nu mai poţi, dar jos de pe schiuri nu te dai!

Când picioarele au încetat să mai tremure şi am simţit genunchii relaxaţi, parcă nici panta n-a mai părut aşa abruptă. Am pornit uşor la vale, am întors cum numai eu ştiu şi-am mai dat o diagonală pârtiei. Până jos, dintr-o diagonală în alta, cu cântec la fiecare întoarcere, a fost un adevărat chin condimentat de două mari contraste interioare:

1. eşti un dezastru
2. dă-i înainte, dar să te pună naiba să cazi!

Andrei stătea după mine, aşteptându-mă, îmi venea să-i zic şi stai şi du-te şi lasă-mă în acelaşi timp, dar mai aveam o putere care-mi spunea că frica e frică, dar e onorabilă, nu ca isteria. Într-un final, Andrei a plecat înainte, fiind vorba să mai dea o coborâre şi să mă prindă din urmă.

Cert e că ne-am aşteptat unul pe celălalt pe la capetele de pârtii căci, până la urmă am coborât mai repejor decât estimasem amândoi. Nici nu cred că am observat decorul căci eram prea ocupată să mă auto-susţin încontinuu: hai că poţi, nu te mai uita la alţii, stai concentrată, nu mai sta aşa încordată, pleeeease! să nu cazi…

În jurul prânzului am urcat sus la alte pârtii albastre, mânată şi de faptul că se vedeau mai bine munţii, că era mai senin, altitudinea mai mare. Acolo a urmat chinul numărul doi. M-am târât pe pârtia aia la vale, tot albastră, dar cu o pantă ceva mai accentuată, cum numai eu ştiu. Aproape să plâng, dar trebuia să cobor. Mă dureau genunchii de la atâta plug, atâta tensiune, mă durea sufletul de-atâta neputinţă.

În momente ca acelea n-ai pretenţia ca cineva să te ajute, să te asculte sau să te înţeleagă, ci pur şi simplu să ajungi la o împăcare cu tine însuţi, să te suporţi, să-ţi supravieţuieşti…

Ziua de schi s-a terminat cu pârtia 1, un fel de drum ce coboară până jos în Bansko şi pe care n-am avut probleme că nu era cazul, mai uşor de aşa nu se putea şi până şi eu ştiam asta. Seara am concluzionat că n-a fost deloc o zi productivă, că nu-mi place Bansko, că încă nu-mi place şi nu simt schiul, asta după ce am mărşăluit din nou până la hotel cu schiurile în cârcă şi cu clăparii pe post de tortură la purtător…

După duş şi oblojirea rănilor, plus masaje cu antiinflamator la genunchi, spate, tălpi, gambe, am plecat să mâncăm în oraş. Dacă era după mine aş fi dormit trei zile.

Aspectele comerciale ale staţiunii se îmbină întrucâtva cu zona veche şi oarecum boemă. Goana turiştilor după tradiţional e exploatată binişor de magazinele cu de toate (ah, ce de ademeniri!) sau de cei care te invită să mânânci în restaurantul lor, să cumperi din magazinul lor.

Ca regulă de bază testată pe pielea noastră ar fi că în restaurantele de la strada mare (strada Pirin în cazul de faţă), ochii şi urechile trebuiesc căscate un pic mai mult. Am mers la un restaurant mai dosit, Todeva, dar despre care ştiau pinguinii cum stă treaba din excursiile anterioare, însă era plin: ruşii sărbătoreau 8 martie. Ne-am făcut rezervare pentru seara următoare, patronul ne-a dat nouă fetelor câte o floare (marketing sau nu?!) şi ne-am întors la unul dintre restaurantele de la şosea. Aici era aglomeraţie mare, am mâncat binişor şi am băut “memorabil” un vin al casei.

Am uitat să vă zic, dar şi la ei e tradiţia mărţişorului şi încă şi mai tradiţională ca la noi: mărţişoarele sunt doar şnururi, rarerori având ceva mic atârnat de fir (adio chinezării de umplut sute de tarabe), iar uneori ciucurii erau aranjaţi în chip de băiat, cel roşu şi fată, cel alb. Purtau şi bărbaţii, mai ales legat la mână, iar zarzării aveau deja atârnate de crenguţe şnururi alb-roşii.

Câteva poze din prima zi:

coada de la gondolă
Bansko - coada la gondola

înăutru aflu că-s mai multe cozi

cam multă ceaţă

Vio şi Rose – ele ştiu ce le aşteaptă, eu nu prea…

Andrei şi Em’ – nerăbdători să mă vadă în acţiune 

pădurea era superbă prin ceaţă – sau mie îmi părea suberb tot ce nu însemna schi…

Andrei, mai sus, Em’ un pic mai jos, amândoi în roşu şi negru şi cu ochii pe mine

de prin ceaţă mai apărea şi câte-un kamikaze – de fapt aia cu viteza ştiau schia, noi începătorii eram kamikaze în preajma lor...

am reuşit să fac rost de zâmbet pentru poză

Ziua doi sau revenirea zâmbetului

Am schimbat planul amintindu-mi că eu tot ce-am învăţat a face, am învăţat singură. Cel puţin până îmi capăt curajul.

Primul pas a fost să merg în bocanci până la gondolă şi să car clăparii în spate. Muuuult mai bine! Apoi, l-am trimis pe Andrei cu restul pinguinilor şi am preferat să rămân singură, să-mi acord tot timpul şi răbdarea din lume fără să mă simt aşteptată, observată.

Pârtia suspinelor mele, adică şase, a fost mult mai blândă de data asta. Până la prânz am coborât-o de vreo cinci ori, m-am lăsat să mai prind şi viteză, mi-am gestionat cu blândeţe blocajele, am mai privit şi stânga-dreapta la cum schiau alţii, la cum arăta pădurea, am simţit cum alunecarea pe zăpadă îţi poate insera subtil un zâmbet de seninătate pe chipul încruntat de-atâta încordare.

După rundele de pârtii 6-4-1 m-am întâlnit cu Andrei care a remarcat progresele, dublate de vorbăria mea entuziastă imposibil de trecut cu auzul. M-a mirat ce-i drept cuvântul progres, dar parcă începusem a observa şi eu că-s alţii care se chinuie mai mult ca mine :)

Au existat şi momente intense când am simţit că pierd controlul şi-n care nu-mi dau seama cum am reuşit să restabilesc echilibrul – treaba e că virajele se iau cât de cât bine când ai viteză, dar viteza trebuie stăpânită că altfel te duci ca bolovanul şi nu te duci bine, ca să capeţi viteză trebuie să te laşi să aluneci şi ca să aluneci trebuie să te ajuţi de pantă. O întreagă nebunie dacă stai mult să analizezi şi poate că e cel mai bine să-ţi dai drumul la vale fără să te mai gândeşti, însă nici o clipă n-am putut uita amintirea stării de după accidentare, când simţi cum se năruie atât de multe în atât de puţin timp…

Până la pauza de prânz ziua a mers brici şi aveam de gând să o păstrez aşa. Am urcat la o pârtie tot albastră, dar mai dată naibii un pic şi-am coborât-o cu mult mai multă naturaleţe ca în prima zi când mă hârşâisem toată la vale… Şi ca să fie treaba-treabă m-am mai dat o dată.

Când m-am întors la pârtia mea “dragă”, şasele, am trecut chiar fluierând pe-acolo şi-am coborât prin porţiunile ei mai abrupte, ba chiar a trebuit să evit mulţimea de începători care se blocaseră unii într-alţii acolo unde pârtia se gâtuie.

Cum oboseala părea să ne cuprindă pe mine şi Andrei, am hotărât să ne retragem ceva mai devreme, “în culmea gloriei” cum m-am alintat eu atunci, bucuroasă nevoie mare că am schiat în sfârşit! şi nici genunchiul nu mă durea, dimpotrivă, era bine-merci teafăr.

A urmat o seară faină la mehana Todeva House (mehana ~ restaurant tradiţional, denumire specifică zonei balcanice), cu mâncare bună, zagorka şi rachiu de caise, ceva dans, filmuleţe, poze cu vestă anti-glonţ şi căciulă a Armatei Roşii şi o nouă rezervare pentru ultima seară. Evident amănuntele nu fac obiectul acestei scrieri :)

Câteva poze din ziua doi:

singură la capăt de pârtie mă socotesc cum să dau năvală prin ceaţă şi să-mi fac loc de manevre…

o grămadă de începători ca mine care… aşteaptă să le vină curajul

între timp, sus era un pic de soare, iată poza pinguinilor (photo by Rose cu aparatu’ lui Em’)

pe sub telescaun se schiază off-piste şi se cade pe măsură

câta-i ceaţaaa!

pentru-o clipă s-a mai luminat

Andrei în acţiune

odihnă binemeritată

sigla lui Bansko şi-o pată de cer albastru

Ziua trei

După cum se observă, drama scrie un roman, lipsa ei abia dacă stoarce o nuvelă, căci deja nu-s prea multe de scris de-acum înainte. Am schiat sau mai bine zis, m-am străduit, uneori mi-a şi plăcut, alteori am reuşit să mă relaxez şi să mă obişnuiesc cu viteza, am căzut de multe ori căci găsind căzătura ideală, în lateral, nu mă mai chinuiam să mă echilibrez printre dâmburi.

Ce-i drept, zăpada n-a fost cea mai grozavă, se făceau imediat dâmburi în care eu mă înfigeam una-două din mai multe motive: viteza prea mică ca să le tai, canturi neascuţite, schiuri neceruite, începători pe care trebuia să-i feresc. Aţi observat, nu? Limbajul “tehnic” şi faza cu începătorii 😀

Acum, mai la rece, pot spune că eram un fel de râmă pe lângă melci, însă are şi râma mândria ei! Ca să mă pun la punct şi să-mi calmez elanul, am urcat cu pinguinii sus de tot la pârtia 11, unde m-au chinuit un pic virajele şi care mi-a dat de înţeles că până la pârtiile roşii mai am de bătut multe albastre.

Una peste alta, ziua a mers bine şi chiar dacă progresele au fost mititele la capitolul tehnică, la partea de curaj am compensat din plin. Habar n-am dacă la anul o s-o iau de la capăt cu fiţele, cu blocajele în vârf de pantă sau cu tremuriciul în genunchi când viteza creşte şi tot ce te ţine pe pământ sunt schiurile ce-ţi trepidează sub tălpi, dar mi-e clar că o să existe la anul, aceea dată viitoare când sper să am la fel de multă răbdare cu mine şi o frică constructivă, dar mult mai mică.

Seara la Todeva a fost… dansantă rău ca să mă limitez doar la partea cu dansurile şi să omit prietenia română-irlandeză cu două doamne la pensie sau “competiţia” româno-rusă dintre mine şi o rusoaică şi multe altele cu aromă de caise… Ei bine, în strună ne-au cântat şi gazdele Mitko şi Nadia de la care n-am plecat cu mâna goală ci cu o sticlă de vin cadou, plus schimburi intense de îmbrăţişări, numere de telefon şi promisiuni. Bine c-am reuşit să plecăm de-acolo la o oră decentă că urma o zi lungă cu peste 500 km de condus.

Oricum, febra musculară ce-a urmat s-a datorat dansului şi nu schiului cum mulţi ar fi putut bănui.

Poze din ziua trei:

clasica ceaţă dis-de-dimineaţă

iaca, pinguinii se dau cu gondola

“alternativa” pârtiei unu – un râu cu pietre mari acoperite bine de zăpadă

să tot faci pauze – de-asta le place multora schiul 😀

la Todeva, nazdrave! (noroc) cu ţuica bat-o vina!

Concluzii paşnice

Cam asta a fost aventura, fără incidente şi cu un happy-end la care ştiam că pot nădăjdui dacă sunt chibzuită în ale schiului şi nu îndrăznesc mai mult decât mi-e locul. E cam trist să mergi pe calea asta a paşilor mici mai ales când vezi că alţii pot şi cu paşi mai mari, însă înţelepciunea vârstei mă face să apreciez mai mult o trăire care durează decât una care se mistuie repede şi care te face să vrei tot mai mult, să fii tot mai flămând, tot mai singur…

(cred că ultima parte nu mai are aşa mare legătură cu schiul, dar la asta mă gândeam când coboram o pantă cu schiurile drepte şi prinsesem aşa o viteză că depăşeam într-una pe cei din jur şi până să mă simt relaxată şi wow! ce tare e!, s-a terminat pârtia.)

p.s. Pe când se sfârşea ultima coborâre din ultima zi, mă încercau lacrimi de bucurie, eliberatoare, abia atunci mă detensionam şi-mi eram recunoscătoare că n-am făcut vreo boacănă. “Vezi că se poate schi şi fără accidentări?” mi-a zis Andrei la un moment dat şi tot el îmi spusese cândva pe pârtie: “nu poţi spune c-ai schiat, dacă n-ai luat căzături”. Oricum, verbul a cădea îmi e atât de familiar încât am de gând să-l scot pe tuşă o vreme :)

p.s.2 link-ul de la albumul foto: Schi la Bansko

la plecare, vizibilitatea maximă de care am avut parte – trebuie să-mi mai încerc norocul şi altădată

14 Comentarii

  • @Rose: eh, frica e una, isteria e una din formele de manifestare a fricii – asta cand nu e cronica 😀
    Pai partia 1 avea doua variante la coborare, pentru varianta “cu cortul” se facea dreapta la un moment dat si se ajungea pe sub partia aia neagra de la statia intermediara + o partie albastra cu telescaun pentru incepatori :)

  • foarte frumos descris! Imi place cum le spui tu!
    Am avut cateva crize la catareala: in Piatra Mare si la Basarbovo de pomina; eu as confunda isteria cu frica in cazul meu….vai vai vai cate si-a auzit stanca (si Andrei :P)
    Sunt foarte surprinsa: unde era cortul ala indian?!!!???! Eu nu l-am vazut :(

  • @Andrei: vezi, de-asta ziceam ca ar fi fost benefic sa ne sincronizam. Faceam un mic club unde varza si groaza erau cuvintele de ordine urmate de “hai sa mai incercam o data” 😀

  • @Dunia: curaj pentru mine ar insemna si rochie de matase si ruj rosu, de tocuri peste opt centimetri nu mai zic…
    Daca cu schiul ma pot stradui, nadajdui, astepta, cu restul ar fi mai greu pana as trece de propriu-mi ochi critic, culmea, tare critic…

  • @Dunia: ca ochii tai vad frumos si indraznet, asta mi-e clar, deci trebuie sa ma incred in ei :)

    p.s. nu reusesc sa comentez la tine pe blog, imi tot cere sa ma loghez sau ceva de genul. Oare numai eu am problema asta?

  • Inteleg perfect starile tale din primele zile, tu te-ai priceput mai bine sa le exprimi in scris!
    1. eşti un dezastru
    2. dă-i înainte, dar să te pună naiba să cazi!
    Cam asta imi trecea si mie prin cap, nu mai zic de lamentarile mele fata de Rose- “Clar, gata, schiatul nu e de mine, sunt varza, nu are rost, maine stau acasa” :) Insa a doua zi simteam un fel de mancarime in talpi, hai domne sa vedem ca parca dracul nu e asa negru :)
    Iar partia numarul 6 a fost tocata si de mine o zi intreaga, cand am ramas singur :)

  • Da, Alin, asa simt si eu, dar acolo pe partie era asa greu cateodata… nu ma indoiesc ca prima iesire la bicla pe anul asta va fi cu cantec, insa cat sa tot fi si cantec??!

  • Am schiat o singura data. 15 m. Soc si groaza! Linie dreapta. Cazatura perfecta. Zici ca m-a lovit acceleratul de Brasov. De atunci au trecut multe ierni. Si or sa mai treaca pana-mi pun iarasi schiurile in picioare.

  • @Nicu: pai tu ai incercat varianta pasilor sariti, adica din prima drept la vale. La unii merge, la altii nu prea. Ideea e ca nu trebuie sa abandonezi, de multe ori nu ne place un lucru pentru ca nu l-am incercat intr-o zi prielnica sau am avut pur si simplu ghinion sa se intample cine stie ce cazatura si sa ni se ia dinainte de-a afla cum e.
    Indiferent de primul contact, urmatoarele sunt cele definitorii :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *