Sânziene fără sânziene, dar Rusalii cu pelin sub pernă

Am urmărit zilele acestea o adevărată desfășurare de forțe: sărbătoarea Sânzienelor. Cu ie, ii sau fără ii, cu flori galbene de sânziene (nu știu de cele florile albe de sânziene au fost ignorate….) s-a umplut mediul online de dovezi ale sărbătorii din offline. E bine. De ce? Pentru că e vorba despre tinerețe, tradiții și natură și chiar dacă rama e modernă și, slavă cerului, încă necomercială, ea scoate la iveală nevoia noastră de autentic, de neaoș, de ceva al nostru, neimportat.

Legătura cu ia și cu faptul că anul acesta cămeșa a fost scoasă din lăzile cu zestre, geamantane, fundurile dulapurilor și îmbrăcată de copile, fete și femei n-a făcut decât să ajute și mai mult, iar cei care au alimentat inițiativa sunt demni de respect. Era timpul să folosim și noi internetul cum trebuie.

Nu voiam să scriu ceva azi, eu nu sunt adepta a purtării într-un anume fel doar într-o zi, eu am purtat ie când lumea își dădea coate și doar ăia mai cu tupeu își satisfăceau curiozitatea cu ceva de genul: te duci la vreo horă azi? ca mai apoi să ia în râs orice răspuns posibil. Au trecut anii aceia și mințile ni s-au deschis încetișor.

De ce-am scris totuși? Pentru că privind la tot felul de poze cu buchete de sânziene sau coronițe mi-am dat seama că tradiția gorjeană, cel puțin cea din satul meu, nu presupunea nimic deosebit pentru această zi, poate doar faptul că nu se muncea la câmp. La noi nu se făcea horă și nici nu culegeam flori de sânziene pentru a le atârna pe la porți sau grinzi. Am tot citit despre tradițiile legate de alesul inimii, măritiș, călușari, protecția împotriva bolilor etc. și nu pot spune că știu de vreuna anume. Sânziana cea albă se culegea pentru leacuri de către cine avea nevoie și singura ei legătură cu sărbătoarea era faptul că înflorirea ei făcea oamenii să spună: să-nfloriră sânzienele, gata, venii vara! 

Altminteri, eu nu o prea aveam la inima pe floarea asta, fiind una lipicioasă și cu multe ramificații ce se prind de haine și se încâlcesc în jurul gleznei când treci prin ea. Cea albă mă refer, căci cea galbenă are o tulpină principală ceva mai solidă și de-asta poate fi și culeasă mai ușor.

Revenind la Rusalii care erau considerate cu adevărat de temut, noi aveam ceva cu… pelinul. Planta aceea amară pe care o amintesc cântecele de jale, planta de-un verde argintiu era lăsată special să crească într-un colț al livezii și își găsea în ajunul Rusaliilor întrebuințarea.

Culegeam frunze de pelin și le puneam sub fiecare pernă din casă însă grija nu era doar pentru oameni ci și pentru animale, în special pentru cele mari, astfel că atârnam pelin la grinda din grajdul vacilor sau cotețul porcilor. Vacile erau chiar frecate în jurul grumazului cu pelin. Toate acestea pentru că Rusaliile, Ielele urmau să bântuie nestingherite prin sat și împrejurimi și vai de acela care era găsit fără apărare. Era noaptea în care nu era de bine să stai afară, nicidecum să cauți să le vezi. Evident, existau și povești despre oameni care fuseseră luați de iele și își pierduseră mințile pentru o vreme fiind găsiți pe câmpuri, departe de sat, cu hainele sfâșiate de mărăcini fără să știe cum și de ce au ajuns acolo. Nici animalele nu erau cruțate, acestea fugind din curțile oamenilor ca luate de streche, unele dintre ele nemaifiind găsite niciodată.

Poveștile erau savuroase pentru noi copiii și ceream mereu detalii, însă nu-mi amintesc să fi avut vreodată confirmarea cuiva pe care îl luaseră Rusaliile. Mi le imaginam ca pe niște stafii ce zboară noaptea peste sat în cămăși albe, lungi, din-acelea în care dormeau țăranii pe vremuri și cred că asta era imaginea pe care o creau poveștile despre ele. E drept că și acest luat nu era descris ca pe sus, ca pe un zbor, ci ca o pierdere de minți, ghinionistul urmându-le orbește pe dealuri și prin păduri până a doua zi dimineața. Dacă trecea prin râu murea înecat, dacă se urca în vreun copac, urma să cadă, practic numai vreun noroc îl mai ținea în viață.

Pelinul, frumos mirositor în felul său, rămânea sub pernă până se usca (puteau să treacă și săptămâni) ca mai apoi să-l aruncăm și gata. Îmi plăcea obiceiul ăsta și-mi plăcea parfumul când întorceam perna. De când am plecat din sat, n-am mai avut parte de pelin sub pernă și nici Ielele nu m-au luat. Sau… cine știe, legendele nu mor niciodată, doar se transformă.