Rânduri pentru sora mea

Urmează o postare un pic mai personală, care pentru unii poate părea plângăcioasă sau patetică şi dacă nu sunteţi de obicei pe asemenea lungimi de undă, mai bine nu citiţi.

De când mi-am făcut blogul am ştiut una şi bună că acesta e locul unde cuvintele şi stările mele au libertatea de a fi ele însele oricând şi oricum. Nu m-a interesat să fiu vulgară, să atrag trafic prin titluri pompoase, să fiu suficient de directă cât să rănesc oameni, să scriu despre lucrurile de zi cu zi sau chiar despre tot ce se întâmplă în viaţa mea, mergând pe principiul că până la urmă e plin de bloguri care fac asta pentru că e mult mai uşor aşa.

Recunosc, multe lucruri sunt scrise uşor criptat şi doar cei care mă cunosc înţeleg uneori ce-am vrut să spun. Dar întotdeauna las loc pentru mai multe înţelesuri…

Azi vreau să vă scriu altfel de lucruri.

Sora mea locuieşte la ţară. Are deja doi copii, doi băieţi uşor neastâmpăraţi, dar suficient de drăgălaşi cât să-ţi intre pe sub piele. Cel mare a intrat în clasa întâi luni, cel mic e încă la grădiniţă. Dar să revin la sora mea. Ea nu are serviciu, ca majoritatea femeilor de la ţară, se ocupă de casă şi de copii cam în tot timpul zilei. Satul e unul obişnuit din România, fără apă, canalizare, gaze, dar de vreo doi-trei ani au telefonie fixă, cablu şi evident, internet. De ceva vreme şi sora mea are şi aşa a ajuns ca  odată cu utilizarea calculatorului, să intre şi pe blogul meu.

Meetsun-ul face trei ani în noiembrie. În tot acest timp prea puţine rude au citit câte ceva, iar frate-miu, soră-mea, mama, tata, nici nu ştiau că există. N-am ştiut cât de mult îmi lipsea acest lucru până când surioara mea, cum ne alintăm noi, a început să citească câte ceva, în special jurnalele de la munte. Îmi dau prea bine seama că în tumultul vieţii de la ţară cu doi copii şi o întreagă gospodărie nu prea mai e timp şi pentru citit. De fapt, poveştile pentru copii au fost probabil singurele o vreme.

E foarte emoţionant pentru mine să ştiu că o dată cu lăsarea serii, odată cu stâmpărarea jocului şi adormirea celor doi nepoţei, surioara mea se mută în camera vecină dormitorului, deschide calculatorul şi începe a citi pe unde am mai umblat, ce lucruri şi poze am mai făcut, ce locuri îi aduc astfel în faţa ochilor. Îmi spune mai mereu la telefon cât îi plac, cât e de frumos, cât de bine mă înţelege când descriu ce simt. Însă eu, fiind un om plecat în lume, umblat, trecut prin viaţă (cum mă consideră ai mei) abia pot să-mi imaginez cum se simte ea…

Aseară am găsit două comentarii de la surioară în lista de aşteptare. Mi-au lăcrimat ochii. În primul rând reuşise să treacă de bariera “necunoscutului” şi să completeze rubrica aceea de la finalul postului. Pentru mulţi e o banalitate, nu? dar pentru cineva ca ea, sigur nu e. Mai mereu uităm cu toţii de unde am plecat şi cât de greu ne-o fi fost la începuri! Apoi… mi-a scris câteva rânduri simple şi emoţionante pe care sunt sigură că nu şi le-a cenzurat în vreun fel.

De-a lungul timpului mi-a comentat multă lume, dar ce mare diferenţă e când ai parte de o asemenea surpriză!

Dintre cele scrise de ea, câteva cuvinte m-au tulburat de-a dreptul:

toate jurnalele tale sunt frumoase si le citesc mereu de mai multe ori pe fiecare

sa nu renunti la munte niciodata, te rog!

Cum să nu mă simt mişcată??! Poate că e pentru prima oară când blogul meu capătă responsabilitate şi datorie. Când ştiu că sunt lectura ei de seară, când ştiu că îi pot arăta lumea întreagă, că o pot duce în locuri în care sper din tot sufletul să ajungă ea însăşi vreodată, când doar bănuiesc câtă bucurie şi visare îi aduc, când ştiu toate astea… nu pot să nu mă întreb de ce am făcut atât de puţine, dar îmi şi promit că nu voi lăsa nimic să mă oprească! E un val incredibil de stări ce mă cuprind, mă simt ruşinată pentru ce n-am scris încă, pentru exprimările mai puţin reuşite, pentru omisiuni, pentru tot…

Nu ştiu cum mă voi simţi de va citi şi mama vreodată. Sau tata. Sau fratele meu. Sau nepoţeii şi nepoatele mele. Sper doar ca rânduri din acest blog să îi motiveze să vadă lumea aşa cum eu o văd, lumea de dincolo de sat şi poate cel mai mult îmi doresc pentru ei, să vadă munţii!

 

Luciana, când vei citi aste rânduri, nu ştiu când va fi asta – probabil într-una din acele seri în care nu vei pica ruptă de oboseală – vreau să ştii că mă faci să mă simt incredibil de mândră de mine şi de meetsun!

Mulţumesc,

surioara (mai mare) care te iubeşte mult

bucheţel de flori de colţ

un mic dar virtual, un bucheţel de flori de colţ

19 Comentarii

  • No gândeşte-te acuma că într-un fel, fiecare om care-ţi citeşte blogul este asemenea surioarei tale: fiecare are propriile lui sentimente, vise, relaţii afectuase cu familia sau prietenii. Doar că nu e neapărat din familia ta. Ok, majoritatea sunt la oraş, dar dincolo de asta fiecare se poate apropia cu emoţie de un text care-i place scris de tine. Şi atunci deja cuvântul responsabilitate capătă o altă dimensiune.

  • @Sonia, Lotus: as fi vrut sa va raspund intr-un anume fel, dar sunt mult prea subiectiva in acest moment, poate si pentru ca nu m-am asteptat ca ai mei sa ma citeasca vreodata… Am crezut prea mult timp ca acest blog imi apartine doar mie, multa vreme nici nu mi-am legat numele de el si acum dintr-o data realizez ca nu e doar al meu cu toate ca e un blog public si mereu a fost… Asa cum si responsabilitatea a existat dinttodeauna doar ca n-am simtit-o atat de puternic ca acum.

  • Citesc de ceva vreme randurile scrise de tine si de fiecare data simt ceva deosebit. Atunci cand este vorba de familie imi dau de fiecare data lacrimile pentru ca fara sa vreau ma duc cu gandul, cu bune si rele, la locurile copilariei. Tine-o tot asa pentru ca faci un lucru frumos, dovedesti ca esti o fire sensibila, ca ai inclinatii catre scris

  • @nea Mitica: e oarecum un subiect delicat si pentru mine, nu-mi vine prea des a scrie despre familie sau despre Acasa poate si pentru ca mi se face MULT prea dor de ei… dar si pentru ca lumea aceasta a internetului are multe chipuri – nu toate zambitoare si spre care eu ma pot expune, dar nu si pe cei dragi in numele meu.

  • Bine te-am regasit, voioasa si cu chef de scris.]
    …Si inca in ce mod.
    Cred ca si la un suflet de piatra, smulgeai cateva lacrimi. Intr-adevar, emotionant. Chiar daca abia am revenit de la rudele de la tara, m-a cuprins nostalgia citindu-ti randurile. Alte comentarii sun de prisos.

  • Adulmec postarile de suflet pentru parfumul lor proaspat de copilarie, de familie, de povesti ce merita ascultate si duse mai departe! Iti multumesc ca ti-ai deschis din nou sufletul in fata noastra! E o onoare!
    Felicitari pentru surioara cea scumpa, pentru aceasta minunat simtita emotie de a fi citita si de familie!! Momentul trebuia imortalizat intr-un post…
    O zi frumoasa sa ai! :)

  • Frumoase cuvinte, dar…
    Responsabilitate ca sa transmiti altora ceea ce traiesti? … nu mi se pare potrivit… tu scrii pentru tine, iar ceilalti citesc ca le place :)
    Probabil ca ai tai sunt mandri de tine, ca scrii f fain!
    Tu esti reponsabila pentru tine, si sa ai grija de tine pe unde umbli… am citit adineauri blogul Silviei, si poate sunt influentat – nu o lua ca pe o critica.
    Ce poti face pentru Luciana (care e asezata la casa ei) ?
    Mergeti la ei, si luati-i cu tot cu copii si duceti-i o zi-doua la munte intr-un loc fain. Mergeti impreuna, asta e ceea ce conteaza. Arata-i ceea ce faci tu.
    Luciana daca citesti aceste randuri sa-ti faci timp sa mergeti cu Claudia undeva. Pentru ca si daca ai ‘renuntat’ la munte, il poti face cate-o vizita uneori, si sa-l privesti cu alti ochi, ghidata de Claudia.

    Acum cateva saptamani, am mers cu bunica (acum e strabunica) de 82 de ani la Cuntu. Nu fusese la munte in viata ei, dar a vrut sa mearga sa vada unde ne ducem noi si cum e acolo.

  • Ah ce frumos :) ce frumoooos spus. Si da, sentimentul de a fi citit de cei dragi (rude mai ales, parinti, frati) este de nedescris. Si merita sa continui sa scrii chiar de-ar fi ei singurii cititori.
    Te pup!

  • Pingback: Prima data…
  • @Laura, @ rux, @ITI: multumesc pentru vizita si pentru cuvintele voastre frumoase, dar mai ales pentru rezonanta la aceste randuri pe care marturisesc ca am avut o retinere in a le scrie…

    @Alin: Stiu despre ce vorbesti, am citit si eu pe blogul Silviei si chiar daca prin traseele pe care le fac eu nu imi risc viata la acel nivel, am inteles si empatizat mult cu intamplarea ei, dar si cu ce a urmat dupa.

    Luciana a fost in vara aceasta pentru doua zile la munte, cu dormit la cort, foc si mers pe munte si i-a placut enorm si nu doar ei ci si sotului si celor doi copii. Din pacate locuim cam departe una de alta pentru a aranja o iesire impreuna, insa un plan in aceasta privinta exista deja. Sper sa fiu in stare sa-l implinesc.

  • Cred ca e primul blog de genul asta cu care am reusit sa rezonez.Mai rar iti este dat sa vezi un asemenea devotament fata de frati si familie in general . Imi place mult cum scrii .Blogul e sperb si nu se poate demonstra contrariul . Felicitari !

  • @NightAndLegend: Nu prea scriu prea des astfel de postari, de fapt o fac chiar foarte rar. Multe dintre asa asa numitele postari “prea personale” sunt doar ganduri de multe ori lasate incomplete. Sufletul mi-l las la vedere de fiecare data si nu consider asta o slabiciune. Cine are ochi, sa citeasca si sa simta… fiecare dupa propriu-i suflet.

    Nu stiu daca devotamentul meu e destul, stiu ca nu fac tot ce as putea face. Cand vrei sa daruiesti ajungi sa te imparti intre viata ta si a celorlalti… Multumesc pentru aprecierea blogului si pentru vizita.

  • iti multumesc draga surioara pt cuvintele scrise si sper sa putem merge impreuna la munte si sa ma inveti sa escaladez cu o faci tu, sa privesc lumea din virful lor pentru ca eu cred ca este minunat, si cum am mai spus, sa nu renunti la excursiile la munte si te iubesc mult de tot

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *