Primul schi de tură și prima alergare pe 2016

Poiana-Brasov-1-rw

Vremea nu prevestea prea multe în week-end-ul ce tocmai s-a încheiat, iar ce-mi propusesem eu, să alerg și să scot schiurile de tură din debara, părea compromis (ploaie, motivație neclară…). Nu știu cum, dar am reușit să le fac pe amândouă 🙂
Ambele, realizări modeste, marchează însă începerea 2016-lui meu sportiv și mai ales, învingerea comodității în zilele înnorate și ușor ploioase. În felul ăsta mi-am mai conturat și eu impresii despre cum decurge schiul în Poiană și alte detalii de logistică, ca să-mi fie mai ușor data viitoare.

Sâmbătă pe la 13.30 îmi puneam focile la baza pârtiei Bradul în Poiana Brașov. Pe la 12 și ceva mă hotărâsem să plec de-acasă pe motiv că dacă n-o fac, demonul conștiinței vinovate o să țopăie isteric prin casă. Am luat un autobuz până în Livada Poștei, apoi 20-ul până în Poiană, iar aceeași schemă de deplasare am folosit-o și la întoarcere (2 x 2 lei transportul urban, 2 x 5 lei drumul de Poiană).

Aglomerație pe pârtia de începători, mai multe sănii decât schiuri, mai mulți băgători de seamă decât cei care se dau în vreun fel pe zăpadă. Lume pestriță, dar e firesc: dacă nici aici, atunci unde??!

Mă strecor și îmi încep ritualul de echipare. Deșert rucsacul în care am clăparii, casca, pieile de focă. Primul cârcel la intrarea în gheata clăparului vine firesc. Nu mai știu să strâng clapetele? Apoi îmi aduc aminte. M-au trecut toate apele până sunt gata de plecare. În rucsac intră acum doar încălțările sport cu care am venit până aici ca să nu tropăi în clăpari pe șosea. Una din bluze mi-a fost lene să o dau jos și am cam nădușit până sus.

După cum se vede în prima poză a postării, am uitat ceva esențial! Siguranțele de la legături trebuiau ridicate („să se vadă schiorul”, zicea Mike), mi-am amintit de asta pe panta pârtiei negre Subteleferic, când am alunecat și mi-au sărit clăparii din legături. N-am mai putut să-mi pun schiurile în pantă și am urcat cei douăzeci de metri pe jos. Bine că s-au inventat schiuri!

Apropo de pârtii, eu sunt cam pe lângă subiect și am apucat la deal pe ce era mai liber. Și Subteleferic era… închisă. Rareori mai cobora câte un schior, iar pârtia avea uneori zăpadă uniformă, alteori se arătau smocuri de iarbă. Pentru mine era foarte bună zăpada, doar tehnica a fost deficitară. Însă ningea frumos și era tare plăcut aerul, dă-o naibii de tehnică (deocamdată!)

Cum Subteleferic cea abruptă face o curbă și se îngustează lucind a gheață înainte să ajungă la lac, am descoperit eu că Drumul Roșu mi se potrivește mai mult (și când mă gândesc că am coborât Subtelefericul noaptea, după Postăvaru Night… ). Drumul Roșu era aglomerat desigur, dar m-am strecurat și eu pe marginea dinspre vale ca să nu stingheresc începătorii pentru care nu există niciodată destul loc. Îi privesc cu înțelegere, în curând voi coborî și eu 🙂

La Cabana Postăvaru ajung cam însetată, am plecat de acasă fără nimic de băut sau de ronțăit… Și mă dau jos de pe schiuri, dezlipesc focile și intru pentru un ceai. Dar ce a fost mai întâi: ceaiul sau coada? În zile din acestea… coada. Am abandonat, mi-am zis că voi bea un ceai jos în bâlci/stațiune.

Coborârea a fost cam cu emoții la primele viraje, cu dureri de cvadricepși mai apoi. Am mai schimbat eu poziția, dar n-am apucat să fac prea multe încercări pentru am și ajuns la baza pârtiei. Mi se pare ciudat să mă apuce durerile așa repede, nici când fac genuflexiuni nu mă apucă într-un minut 🙁

Pârtia avea multe pietre în ultima sută de metri diferență de nivel, astfel că mai trebuie… ninsoare. În Poiana era coadă la fiecare dugheană ce vindea ceai sau vin fiert astfel că m-am dus direct la 20. Ca și la venire m-am strecurat strategic cu schiurile să nu incomodez, iar rândul la ceai mi-am venit abia acasă. Cană mare 🙂

Bilanț: din 3.5h, 2h au fost pe pârtii; urcare: Bradul – Subteleferic – Drumul Roșu – Cabana Postăvaru, retur: cabană – Drumul Roșu – Poiană.


Duminică, altă trezire târzie. Tâmpa dormea și el în ceață, îi văd moțul de pe geam. Picuri ușori tremurau o baltă. Hm… nu cred că alerg azi. Au mai trecut niște ore. N-am mai alergat de aproape o lună, mi-e cam dor… mă agit, Andrei mă vede, păi du-te! Mă gândesc că nu am colțari de gheață, temperaturile ridicate n-au topit toată zăpada, prin pădure o să cam alunece. Îmi pun salomonii, cândva (180km în urmă) aveau crampoane, acum mai au doar voință…

Ca să fiu sigură că nu mă întorc de la colțul străzii, iau autobuzul în Livadă. Cei ca mine, fără ambiție ieșită din comun și fără o motivație pentru care să se antreneze, e bine să aibă tot felul de tehnici prin care să se autoconstrângă, plus altele prin care să se premieze, alegând potecile cele mai plăcute de exemplu.

Spre mirarea mea, centrul Brașovului era aproape pustiu, probabil lumea era în Poiană. Mi-a plăcut să alerg un pic pe străduțe, mai ales că zăpada era topită și piatra cubică nu părea să alunece. Pădurea la fel de pustie, în total m-am întâlnit cu vreo cinci-șase oameni.

Brasov-ianuarie-alergare-1-rw

În Piața Sfatului mai e doar bradul, pe stadionul Olimpia e gheață (am dat un tur de Bună Ziua), iar la Bastionul Țesătorilor o să intru altădată

Brasov-Tampa-alergare-3-rw

potecile mi-au mâncat crampoanele… (aproape de vârf zăpada e topită după cum se vede în fundalul selfie-ului)

Brasov-Tampa-alergare-2-rw

mă pune naibii să urc pe Poteca Serpentinelor… și elanul alergatului se termină repede; văd soarele doar o clipă

Brasov-Tampa-alergare-4-rw

orașul meu… plin de poteci :”> (în casă răsună “What a Wonderful World”, coincidență sau nu, mă înduioșează suplimentar…)

Aș minți dacă aș spune că a fost o alergare grozavă. Am alergat cu două griji: una la terenul alunecos, alta la glezna dreaptă care a suferit o ușoară entorsă și nu-și mai revine. Culmea e că purtam bocanci când s-a întâmplat, coboram prin zăpada mare din Oslea la sfârșit de noiembrie, am călcat strâmb, bocancul n-a ținut, iar durerea s-a instalat. Nu s-a umflat nimic, doar mă jenează orice mișcare altfel decât dreaptă (și o simplă răsucire a tălpii). Asta ca să nu aveți impresia că totul e roz 🙂

Roz e când reintri în casă, e cald, bei un ceai și ești mândru de tine că ai învins comoditatea și ai avut un timp doar al tău: în natură, în mișcare, doar tu, gândurile și pădurea în pragul înserării.

Bilanț: 11km, 1h11min, 426m diferență de nivel

7 Comentarii

    • Spor și ție, Cătălin! știu că sună ciudat, dar până acum doar Brașov Maraton 🙂
      Și probabil și semi Intersport-ul că nu le-am alergat până acum și sunt la ele acasă. Altfel, să fiu eu în formă și în funcție de cum se aranjează planetele chefului, mă înscriu.
      Ar mai fi și EcoMarathon la care nu am alergat încă niciodată, dar știu sigur că e frumos și parcă ar fi păcat să îl ratez și anul ăsta – anul trecut nu am mai prins locuri când m-am trezit eu să mă înscriu.
      Tu? Ce ultra-uri? 😀

      • Mulțumesc! Pe lista de dorințe am notat: Ecomarathon, 2×2 Race în Făgăraș, Via Maria Theresia în Călimani, CiucașX3, MPC, poate și Bate Toaca. Dacă mai găsesc încă vreo 2 curse, îmi liniștesc pofta de alergare pe munte! 🙂
        Cum oferta alergărilor este bogată, sper să am parte de timpul liber necesar pentru cele propuse!

  • Mi se pare haioasa tehnica asta de autoconstrangere cu autobuzul :))

    Si eu tot la tehnici de genul ma rezum, imi fac alergarile spre Poiana pt ca si daca e sa ma razgandesc, sa fie lung drumul pana acasa. Prin parc sau pe stadioane reusesc sa ma conving sa ma duc acasa mai repede decat e planificat. Sa nu zic de banda de alergare, mai mult 30 de minute nu am rezistat niciodata, cand ma gandesc ca acasa ma asteapta leneveala si e doar la 5 minute, s-a dus naibii planul de antrenament.

    • Păi eu numai cu tehnici de-astea lucrez în lipsa ambiției sau spiritului competitiv… Întâi mă constrâng și apoi mă premiez. Partea proastă e că în timp tehnica își pierde puterea și trebuie să născocesc alta…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *