A fost odată un povestitor

Având în vedere că încep a scrie la patru zile după eveniment, titlul negândit, scris ca sa fie scris, mi se pare totuşi bine nimerit şi îl las aşa.

A fost odată un om cu blog care şi-a spus într-o zi:

Dacă tot dedici timp şi drag MeetSun-ului, eşti în stare să vorbeşti despre tine, despre el, despre voi? Eşti în stare să defilezi cu voi, să ieşi din zona de confort a online-ului, eşti?

Şi eu, un amestec sadic de curaj şi emoţie, în sensul că primul mă scoate în faţă, iar cea din urmă trage ponoasele:

Da! De ce nu? Şi apoi n-am mai vorbit de mult în public… (acum mulţi ani o făceam în faţa elevilor sau la şedinţele cu părinţii :D)

Bun! I-am scris Roxanei de la LumeaMare că mă înscriu ca povestitor. Aveam să fim 11 povestitori reprezentând 11 bloguri din cele 22, într-un fel de competiţie a poveştilor ce aveau să fie votate la final de către publicul prezent.

[atenţie! e posibil să urmeze un roman-fluviu…]

Faza 1. Aici am avut două mari descoperiri: apucându-mă de o minimă documentare, remarc surprinsă că au fost deja aproape 30 de ediţii „Poveşti din LumeaMare” – Ups, există experienţă! şi apoi, până să mă dezmeticesc, locurile în sală erau deja ocupate – ups de două ori! chiar există public!

Faza 2. Hai să văd cine prezintă şi remarc cu tristeţe că bloggerii pe care îi urmăream eu (virtual încă) nu vor fi prezenţi (Bia, Larisa, Ana Maria, Iulian). Fac nişte eforturi să vizitez site-urile, să citesc câte ceva şi în capul meu se creează un amestec periculos din care evident nu reţin mare lucru şi cum e păcat să se întâmple asta, renunţ… Asta e, n-o să ştiu pe nimeni, dar sigur o s-o recunosc pe Roxana şi îmi era de ajuns.

Faza 3. Vineri seara, adică taman înainte de ziua cu pricina, mă apucă sevrajul: măăă, da’ eu despre ce vorbesc??! Fac repede cinci slide-uri în power point (Andrei mi le-a ferchezuit seara acasă că arătau ca din topor… cu zimţi, aşa că are şi Andrei un procent :D) şi mă apuc să scriu în word, pe nerăsuflate cam ce-mi venea în minte.

M-a încercat un gând legat de profesionalism, de pregătirea temeinică, de responsabilitate, da’ să fim serioşi, era prima mea prezentare, habar nu aveam cum o fie la faţa locului şi oricum ştiam că pot improviza enorm când vorbesc despre lucrurile care îmi plac (prietenii o să râdă pentru că vorbesc mult, mult, mult).

După amărâtul de ppt, tot de frică, mă apuc să scriu un doc şi bag vreo două pagini nebuneşti de idei care, nu ştiu cum naiba, dar se leagă cu ppt-ul şi simt că a dat norocul creativ peste mine. În final, am povestit şi vorbit în ton cu doc-ul, dar am băgat şi foarte mult pe lângă, imposibil de reprodus chiar şi de către mine, singura mea şansă fiind filmuleţul (aşa am băgat eu de seamă, că s-a filmat!).

Faza 4. Până să adorm şi după ce m-am trezit, am povestit în gând în fel şi chip, uneori foarte reuşit, alteori bâlbâit, cert e că mergând spre Finnish Club am avut sentimentul că doar Dumnezeu cu mila mai contează în privinţa discursului meu.

[dacă v-am intrigat şi aţi ajuns până aici, câteva ceva despre eveniment]

Poveşti din LumeaMare cu bloggerii de travel e întâlnirea cu numărul 29 din seria Poveştilor organizate de cei de la LumeaMare şi care e lucru mare, o tradiţie frumoasă în offline a celor ce muncesc mult în online, motiv pentru care merită din partea mea Felicitări!

Despre cum a fost a scris Roxana Farca de la LumeaMare şi veţi găsi în articol o centralizare a ceea ce s-a mai scris (o voi menţine şi eu aici) şi fotografii de la eveniment (!!!) de unde voi împrumuta şi eu câteva.

S-a vorbit mult acolo, dar am avut surpriza să văd că se scrie şi mai mult după. Nici nu vă mai povestesc pentru că au făcut-o câţiva bloggeri foarte bine (eu am să revin mai încolo puţin asupra propriilor trăiri).

De vorbit am avut la dispoziţie zece minute fiecare şi s-a făcut în ordinea următoare:

– Cătălin de la TravelBadgers care a şi scris despre …taifasul prin LumeaMare cu bloggerii de travel şi de la care am reţinut că evadările serioase nu se uită niciodată 🙂

– Anda de la Hai la Bord care ne-a povestit despre România şi a scris cu emoţii mari spune ea, dar mie mi s-a părut că s-a descurcat foarte bine;

– Cezar de la ImperatorTravel – un povestitor cu mare talent şi o enormă paletă de călătorii la activ (locul II);

– Iulian de la Trans-ferro aflat într-o călătorie cu trenul prin Europa, dar pe care skype-ul l-a făcut să fie prezent cu toate că l-a şi sabotat când devenea mai interesantă povestea;

– Alexandra de la Blogul de calatorii al Alexandrei o prezenţă molipsitor de voioasă;

– Alex de la Turistu care a fost foarte harnic şi a şi scris la scurt timp după, reluând ideea peripeţiilor sale din Bruxelles;

[vă daţi seama că în timpul ăsta emoţiile mele creşteau şi mi-aş fi dorit să fi fost chiar şi prima, numai să mă văd scăpată…]

– Gabriela de la Viajoa, iar de scris a făcut-o într-un stil unic Ioana, tot de la Viajoa, poveștile și glumele bloggerilor din Lumea Mare;

– Laura şi Bogdan de la Laura şi Apollo prin lumea largă;

– Lucian de la Ici-colo;

– Claudia de la… ştiti voi ce! şi vă spun mai încolo cum m-am simţit 😀 (locul I)

– Narcisa şi Loredana sau mai pe scurt, fetele de la Travelgirls (locul III).

Au mai scris foarte frumos despre eveniment şi dintre spectatori:

Anca:  Lumea Mare şi poveşti cu 11 bloggeri (pe lângă un rezumat obiectiv şi concis are şi poze !!!)

Roxana Ilie: Eheee, bloggingul asta de travel nu-i asa de simplu cum cred unii… şi pe care am avut-o colegă de masă şi am astfel ocazia să-i mulţumesc pentru feedback şi să-i urez succes în marea schimbare pe care o traversează!

[să revenim!]

Am ajuns la club pe o vreme în care scoteam viscolul din ochi cu lopăţica. Evident am ajuns mai devreme pe când abia se adunaseră zece oameni şi era perfect aşa, mă puteam aşeza într-un colţ fără să atrag atenţia. Apoi, am stat cuminţică acolo, aşteptând… Lumea a început să vină cu nemiluita, locul s-a umplut, iar între mine şi colegele de masă s-au iscat lejer conversaţii, mai ales că ne lega aşteptarea câte unui capucino, iar pentru emoţii mai fierbea doar biata inimă icnind din vreme în vreme în banala, dar cruda întrebare „ce caut eu aici??!„

Roxana a deschis seria Poveştilor şi povestitorii au trecut unul câte unul în faţă. Se vorbea aşa bine încât mă bucuram că venisem singură, fără Andrei, fără prieteni, iar din sală nu mă cunoştea nimeni, adică pe jumătate mă simţeam ascunsă… de parcă m-aş fi putut ascunde şi de mine!

Când mi-a venit rândul, curajul s-a trezit de unde lenevea, a prins cu încredere microfonul şi frazele au început să curgă ca un fluviu între două maluri bine definite cu o singură oprelişte la care mă mai gândeam din vreme în vreme: să nu trec de cele zece minute, să nu cumva să plictisesc oamenii. Am spus ceea ce cred despre călătorii, ce mă ghidează, de ce sunt fericită pentru că fac cum simt şi nu cum trebuie, oricum, multe în plus faţă de word-ul din care veţi avea parte de copy-paste, dar mai ales, mi-am lăsat zbuciumul să iasă afară, modul pasional în care văd eu lucrurile despre lume şi care nu întotdeauna are succes la oameni, însă nu conta cum o să pară, ci conta să fiu eu însămi.

Şi… a contat. Poate vă întrebaţi ce simte un om când e anunţat câştigător prin vot, cum se simte când i se aude numele şi toţi ochii se îndreaptă către el. Ei bine, nu pot să vă spun. E ca o mică transă, ba chiar ca un mic reproş interior „trebuia să faci asta, nu??!”. Bucuria e împărţită între „chiar eu?” şi „de ce eu?” şi speranţa că îmi voi reveni din blocajul fără cuvinte. Nu ştiu dacă vă daţi seama, dar eu vreau să văd filmuleţul, să mă văd, să mă aud, mai mult decât îşi doresc apropiaţii mei… ca să realizez şi eu ce, dar mai ales cum am transmis celor din sală şi pentru a înţelege, într-o manieră egoistă, cine sunt şi ce altceva mai pot fi.

[şi discursul a fost schiţat după…]

– scuzaţi lipsa diacriticelor din ciornă şi imaginaţi-vă că am vorbit de două ori mai mult decât am scris şi după propria-mi părere, şi mult mai bine… –

Mă numesc Claudia Gican şi scriu pe MeetSun.Ro din 2008 când am creat acest blog si pe care l-am conceput ca fiind unul personal.

Nu consider MeetSun-ul ca fiind un blog dedicat calatoriilor, turismului, ci unei vieti active ce implica automat plimbatul prin lume. Tocmai de aceea predomina jurnalele de calatorie cu drumetiile montane in principal, urmate de excursii pe doua roti – bicicleta, prin Delta cu barca cu vasle, tot felul de activitati sportive, iar uneori si turism in sensul clasic.

Dintre paginile de referinta ale blogului sunt Jurnalele de Munte, numarand peste 80 pana in prezent si neramanand tura fara jurnal, dar si Florile Muntilor – una dintre cele mai cautate si mai folositoare pagini.

Florile Muntilor, pentru ca in principal e prezentata flora montana, e o colectie personala de peste 300 de plante, pe care le-am fotografiat si identificat ulterior (printr-o munca deseori titanica neavand studii de botanica la baza, identificarea primelor 50 fiind cea mai grea) si pe care le-am clasificat in functie de culori deoarece aceasta e prima informatie pe care o are cineva despre o floare: culoarea.

Ca o mica istorioara, m-am inscris la un maraton montan in Retezatul Mic doar pentru ca nu mai fusesem acolo si pentru ca stiam ca are o floristica foarte bogata. Am alergat pe munte 28 de km cu aparatul foto in mana, cu ochii mai mult dupa florile de pe langa poteca decat dupa marcaje, am facut peste 250 de fotografii, am gasit si cateva flori rare, unele ocrotite prin lege precum Sangele Voinicului si toate acestea in timp ce alergam sub forma unor sprinturi gen „stop-poza-run!” lucru care a facut ca la final toata lumea sa stie ca-s fata cu pozele, cam greu de prins din urma pentru ca de fiecare data cand reluam alergarea o faceam de parca ma odihnisem pozand. Una dintre fete mi-a marturisit ulterior ca o vreme s-a tot tinut dupa mine sperand ca de fiecare data sa ma ajunga cat timp faceam eu macro floricelor. Dupa un timp a renuntat, iar eu in tot acest timp habar nu aveam de competitie, cine trecuse pe langa mine, ma credeam in plutonul de final, a 20-a fata poate…  La final am ajuns si pe podium, iar asta a fost un fel de rasplata a bucuriei pe care am simtit-o in tot timpul alergarii, a pasiunii care ma alergase nebuneste si o invatatura de pret: cand ii dai sufletului ce-si doreste, picioarele prind aripi.

Multi ani am calatorit asa cum o face toata lumea, in vara 2007 am facut chiar turul Europei cu masina si atunci am simtit ca undeva gresesc. Ma saturasem de muzee, nu mai suportam sa vad statui, obiective turistice, ma saturasem sa fac parte dintr-un puhoi de turisti care se deplaseaza dupa niste sageti imaginare. Ma uitam la catedrala Notre Dame si nu-mi inspira nimic, nu voiam sa intru sa o vad. Am regasit bucuria in linistea micului Montpelier fara de turisti si fara de obiective turistice cu o suta de obiective foto atintite asupra lor pe minut. De ce oare?
A calatori e de departe o arta si nu inseamna doar a vedea cu ochii si a bifa intr-o lista „asta am vazut, asta am vazut, next! next!”.

Ca mica istorioara, eram in Pilsen, Cehia unde am locuit 3 luni. Orasul, centru cultural, dar departe de a fi un oras turistic era locul ideal de a te plimba si cunoaste oameni, unde mai pui ca are arhitectura apropiata de a Pragai (o mică Praga), dar are si linistea pe care capitala nu o are.
In timp ce studiam picturile de pe o cladire foarte faina m-a abordat o batrana. In ceha stiam doar cateva cuvinte: buna ziua, multumesc, bere, pui, paine, apă. Batrana a inceput sa-mi explice, tinandu-ma cu o mana si cu alta gesticuland istoria cladirii, pesemne… I-am spus de cateva ori in engleza ca nu inteleg nimic, dar ea a continuat sa vorbeasca, povestea cu entuziasm, cu mandrie, zambea, iar eu am incetat sa insist. O ascultam, habar n-aveam ce spune, dar parca intelegeam tot si ii urmaream degetul arator spre desenele cladirii. Dupa cateva minute, incantata ca am „inteles” si-a luat la revedere, i-am multumit si eu si fiecare dintre noi a mers mai departe. Ea mai mult, ca eu am ramas blocata o vreme de acel simplu moment de interactiune umana ce a schimbat cumva totul pentru ca am incetat sa ma simt un strain pentru tot restul sederii in Pilsen.

Adăugată ulterior într-o încercare de a rememora ce-am „improvizat” la faţa locului:

Iar la final, trebuie să vă spun că nu vreau să faceţi lucrurile pe care eu le fac, sa mergeti in locurile in care merg eu sau sa incercati sa vedeti ce vad eu, ci sa incercati sa va gasiti propriile căi, descoperiri, trăiri, nu vreau să vă trimit într-un loc anume ci să vă inspir a vă căuta propriile locuri unde sa faceti lucrurile nu „cum trebuie, cum se fac” ci cum simtiti voi, pentru ca oriunde veti merge, de n-ai ochi sa vezi paradisul degeaba locuiesti in el, degeaba il vizitezi…

p.s. Aaa, ce-am câştigat? O călătorie cu avionul Bucureşti-Lisabona oferită de TAP Portugal 🙂