Un martie mult așteptat

pini-Dealul-Melcilor

După patru luni de hibernare, primăvara mea a venit chiar de 1 Martie, o dată cu primăvara brașovenilor. După plimbări scurte în jurul casei, cu bebelușul în marsupi, căldura m-a mânat mai departe, dar tot cu cea mică în marsupi, tot mai greuță și mai curioasă. M-am bucurat atât de mult de fiecare evadare, încât am simțit nevoia să le notez aici, căci și începuturile timide au dreptul lor la arhivare. Însă am și momente când îmi vine să șterg tot pentru că nu e nimic deosebit sau interesant sau de folos cuiva (aici puteți părăsi blogul, să nu vă pierdeți timpul cu memoriile mele), e doar o normalitate modestă.

Prima drumeție

Dacă scot Tâmpa din capitolul munți (pentru unii un deal, pentru alții munte, pentru brașoveni e de-al casei), atunci mă pot lăuda cu o singură drumeție sau mai bine zis, un segment dus-întors, din Șimon pe bandă roșie spre Poiana Guțanu (18 martie).

Printr-o minune numită inițiativa de la Brăila, pinguinii au mai pus de un congres și ne-am prezentat două duzini de suflete mari și mici. Vremea se anunța de stat în casă, dar pentru cine s-a trezit de dimineață (Mike și Radu), s-a mai găsit ceva soare în Guțanu.

Noi, restul, ditamai trupa, am pornit mai târzior și pe măsură ce urcam – cu pauze de regrupări – cerul se întuneca, pădurea se-nchidea, zăpada se-arăta tot mai mare. După vreo trei kilometri ne-am întors (trei au zbughit-o totuși spre zăpezile din Guțanu) și bine-am făcut căci ploaia aștepta să dea dreptate prognozei. Și iacă prilej să folosesc umbrela să-mi protejez odorul, că mai nou așa se merge la trekking, cu umbrelă.

simon-spre-gutanu

Mi-aș fi dorit să merg mai mult, să obosesc mai strașnic (nu-i chiar ușor să urci cu șase kilograme atașate în față, dar dorința mi-era atât de mare că niciun mușchi n-a protestat), să ajung până în fața crestelor și să mă las cucerită de tăcerea lor imensă și nu să mă înghită pădurea cu totul în norul amânării…

banda-rosie-bucegi

La pas, în două

După atâta iarnă, Tâmpei i s-au topit cărările abia pe final de februarie. Încet-încet am început să-i dau ocol, ba pe-o parte, ba pe alta. Am ajuns chiar și pe vârf – sărbătorind 8 martie – dar cu telecabina. Coborârea însă a aparținut picioarelor și a fost de ajuns, pe cuvânt!

Mi-am luat revanșa urcând Treptele lui Gabony, aveam nevoie de un timp de calitate cu mine (că Miruna a dormit nestingherită), căci nu se poate numi altfel supliciul treptelor în cântec de păsărele și albastre tăpșane înflorite de Crucea Voinicului.

Purtatul Mirunei cere logistică, răbdare și de cele mai multe ori, renunțare la planul de-acasă. Condiția fizică să zicem că mi-am tot antrenat-o și sper să țin ritmul cu kilogramele ei. Desigur, aș putea forța nota, însă știu că după un anumit prag n-o fac pentru ea, ci pentru mine, iar egoismul ăsta îmi cam dă peste nas. Mamă plimbată, bebe fericit (?!?). Încerc să împac muntele cu zonele vechi ale Brașovului de care nu mă pot plictisi, încerc să împac dorința mea de a colinda versus statul Mirunei în sistem cu orele. Încerc și de fiecare dată… vreau mai mult.

Brasov-cetatea-dealul-melcilor

flori-de-primavara-tampa-5

deditei-tampa

brasov-turnul-alb

Alergarea

La capitolul acesta mai mult mă frustrez decât alerg, forma fizică s-a topit o dată cu kilogramele, iar faptul că silueta e mai subțirică ca acum un an – când eram însărcinată într-o lună – nu mă ajută cu nimic.

Cei cinci kilometri alergați pe 1 martie au stârnit ceva entuziasm, iar încă cinci alergați pe 9 martie, la o viteză rezonabilă și nivel de disconfort aproape neglijabil, m-au făcut să cred că sunt pe drumul cel bun. Dar a venit ziua mea, pe 15, și alergarea pe Tâmpa cu Mike și Radu se anunța evenimentul lunii. Până atunci alergasem doar în jurul casei, la un telefon distanță de chemarea Mirunei.

A fost minunat să alerg din nou pe potecile Tâmpei, însă durerea mea de dreapta și gambele nemuncite m-au sabotat după primele zece minute. Cu toate astea, cei aproape zece kilometri au spart gheața pragului de cinci.

Și ca să nu treacă luna fără încă o încercare temerară, m-am dus într-o seară la baza Tâmpei cu gânduri de asalt. Și m-am aruncat hulpav asupra muntelui ca pe la jumătate să clachez atât de total că nici la vale n-am mai putut alerga. Am făcut niște poze drăguțe și m-am simțit ca pe vremuri când scoteam tot ce era mai bun din fiecare evadare în natură.

Epilog. 

Revenirea în natură mi-e dragă și încă puțină, iar drumețiile lungi în care să ascult glasul muntelui sunt încă departe. Ca să mă tratez, am început să lucrez cu mine – la ce se poate lucra – căci nu-i așa, toate la timpul lor. Prin urmare, mi-am găsit un program de antrenament (primul de acest fel vreodată și destul de provocator ca număr de alergări săptămânale), l-am lipit pe ușa ce-mi iese cel mai des în cale și recunosc că e prima oară când mă simt pe-un val de voință.

Poate și pentru că, oricât de drag mi-e să stau cu fie-mea, nu sunt obsedată de copilul meu și am nevoie de un timp al meu, cu mine (am observat că am nevoie de cinci – zece minute să mă gândesc la altceva, să mă deconectez, așa că știu ce vorbesc).

Gabony-ce-simti

5 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *