[pagini de jurnal] trei luni de Brașov

calendarul spune că au trecut trei luni, altfel scad cele trei săptămâni cumulate de București, săptămâna de concediu, zilele de weekend petrecute prin munți și nu mai rămâne mare lucru din cele trei luni. rămân întoarcerile cuprinse de nerăbdare, încă mă miră atașamentul entuziast când mi-am propus anume moderația, cumpătarea în exaltare.

cum e la Brașov? cel mai comod răspund: e liniște. dar e prea limitat acest cuvânt, e ceva în aerul curat, e poate atmosfera personalizată de oraș cu prestanță, e senzația aceea că nu e o simplă liniște ca dată de un buton de volum setat pe minim, e liniștea în care auzi cât ai nevoie să auzi, în care discerni de unde vin sunetele, cine și cum le produce.

cel mai mult Brașovul îmi place noaptea.

cel mai mult Brașovul îmi place la apus, cum mine în dreapta literelor de pe Tâmpa.

nu mă grăbesc să descopăr orașul, să-l vizitez, simt că am timp, vreau să mă conducă pe străzile lui, să mă absoarbă în viața lui ca turnată în aluatul frământat încet și cu sens. nu vreau să fiu esența pusă la final și prezentă prin aroma ei, vreau să fac parte din făină, din conținutul de bază.

trei luni de Brașov… nu știu cum au trecut. multe dimineți cu oprit în loc în drum spre serviciu, cu tras adânc aer în piept și reluat mersul, dar cu un pas mai relaxat: mai ușor, savurează, mai ușor!

oamenii, nu se leagă să am parte de oameni, uneori încerc și nu-mi iese, apuc mereu celelalte poteci. nu mă afectează, eu mă înțeleg perfect cu singurătatea străzilor, a copacilor sau a unui bar sau a unui restaurant. am tot ce-mi trebuie, om de iubit, prieteni de însoțit, familie de purtat grija, dar nu aici, nu cu mine, aici sunt doar eu. m-a tentat să scriu izolată, dar aș minți, detașată e cuvântul potrivit.

aseară mergeam pe străzi lăsând autobuze să treacă. toate m-ar fi dus acasă, dar eu nu, eu, cu mâinile îndesate în buzunare, cu părul lovindu-mă rece peste obraz, cu pasul mare și apăsat, mărșăluiam în lumea cu arhitecturi dezvăluite de câteva becuri aprinse… nu-mi plac orașele care nu apucă să-mi spună ceva, de aceea nu mă tentează să vizitez orașe, nu ai cum să înțelegi viața zidurilor când treci în grabă și eventual în plină logoree turistică.

nu ai cum să treci, singur de ești, pe lângă un memorial al smintirii acestei nații, și să nu simți flacăra aceea zbătându-se în tine a neputință… am trecut de multe ori ziua, nici n-am băgat de seamă că există o flacără acolo. o fi doar noaptea?!

e liniște. un autobuz trece singur pe banda lui din cele cinci. șoferul schimbă viteza, sunetul de rată umple strada cu amintiri de tot felul. din liceu, din vreo autogară, din stația din zori când tremuri și aștepți să apară. miroase puternic a mirodenii de la magazinul bine ferecat, apoi a covrigi. eu merg, uneori doar pașii mei se aud. cresc în interiorul orașului ca un grăunte de făină.

mă opresc în fața vitrinei de mai jos. sunt femeie, mă uit la astfel de lucruri. dacă era echipament montan mă uitam animată, altfel doar mă uit, îmi manifest o parte a firii – vitrinele acestea chiar au un rost noaptea: eu.

mă retrag pe strada cu nume frumos, a Toamnei, soarele stă pe strada toamnei. reușesc să nu mai trântesc ușa de la intrare – ușile astea! cumva la fel, dar fiecare cu năravul ei.

*

scrise pe pagina de facebook, mergând pe Republicii: e un sentiment tare fain să merg pe aici și să nu fiu în trecere… prin oraș.

pe Tâmpa la apus, cred că mă îndrăgostesc bătrânește de orașul acesta – lent, profund, definitiv…