[pagini de jurnal] Lunile Făpturii

faptura-sapt38-ultimazi
De fiecare dată când mă pun în poziția de scris, miști. Tu, Făptură ce mai ai doar câteva zile până te vei naște și vei adăuga mișcatului ceva plâns, ceva zâmbet și cu mult noroc pe capul meu, mult somn. O să mă adresez ție, dar să știi că e și un soi de autoadresare, iar mediul ăsta public e cât se poate de personal și de impersonal în același timp: nu suntem nici prima mamă în devenire și nici prima fiică

Zilele acestea am călcat haine de bebeluș, hăinuțe de păpușă, că tot n-am avut eu bucuria păpușilor… Călcam și mă minunam de ce-am ajuns să fac. Dar cât de migălos e întorsul lor pe dos ori încheiatul capselor! Mi-a trecut prin cap îngrijorarea că o să te chinui îmbrăcându-te, dar fii fără grijă, un scutec și-o păturică s-or găsi să te învelească până îmi crește dexteritatea.

Am mai avut, tot zilele acestea când sunt în săptămâna 38 și doctorița zice că n-o prindem pe-a 39-a ca două într-una, febra aceea a cuibului. Nu te îngrijora, nu m-am agitat prea tare, doar cât să avem bagaj de spital și să liniștesc și partea masculină a casei că suntem… gata. Pentru tine ne-am mobilizat mai mult ca pentru noi doi, însă tot în chirie stăm și prima ta casă, și cu siguranță și următoarele, vor fi brațele noastre. Suntem pregătiți, azi a venit și ultimul curier așteptat – e un semn. Eu mai am încă destulă răbdare, nicidecum emoții – inexplicabilă treabă, ai crede că maică-ta e o sensibilă – dar taică-tu abia așteaptă să vii (iar eu mă topesc după strălucirea din ochii lui…)

Îmi dau seama că aș putea să mă lungesc cu aceste rânduri. Le am în cap, dar le tot amân; oare am vrut sau încă vreau să le țin doar pentru mine??! Sau poate că intuiam că voi încheia aceste nouă luni scriindu-le.

***

Povestea ta a început în ajunul Crăciunului, mergeam să vedem bradul din Piața Sfatului și un semafor ne-a oprit câteva minute. Ne țineam de mână, el m-a întrebat dacă vreau, eu am zis da și uite așa, ca doi proaspăt (de șase ani) îndrăgostiți am trecut strada pe verde. Întâmplarea a făcut să fie în fața primăriei și, chiar dacă nu suntem soț și soție, a fost un da cât se poate de romantic spre a-ți fi mamă și tată. Nu te-ai lăsat prea mult așteptată, acum sunt și mai fericită că ai fost anume dorită și nu venită accidental. Și nici nu ne-am luat doar pentru că ai apărut tu sau de gura lumii, suntem luați în felul nostru. Iar venirea ta pe lume ne aniversează, cum nici nu îndrăzneam să visez, cei șapte de ani de claudia și andrei (dintre cei mai frumoși ani ai mei).

Puteam să fac testul chiar de ziua mea, pe 15 martie, simțeam că deja ești (mă primenesc pentru o nouă etapă a vieții mele. Ca o vrabie ce-și aruncă apă peste aripi cu ciocul ei minuscul), dar știi, m-am cam întrecut cu excesele: mi-am alergat vârsta – 35 de kilometri, am fost la saună, am băut un vin. Pe 16 martie au apărut cele două liniuțe roz și taică-tu a sărit de pe scaun entuziasmat la culme când am ieșit din baie cu rezultatul testului. Cum eram eu? Neobișnuit de calmă: stai să vedem ce zice și doctorul, dar nu aveam cum să mă înșel, ceva se schimbase în mine (și nu doar sânii ce se măriseră peste noapte devenind pe cât de frumoși s-a putut pe atât de dureroși, ca un soi de fructe interzise: privește, dar nu atinge, nu dormi pe burtă, nu purta prea strâmt sau prea larg).

Am continuat să ies la alergat, să merg în drumeții, e drept, distanțe tot mai mici și viteze tot mai mici. Am alergat în trei, ți-am dat numele Făptura. Ți-am văzut inima la ecograf cum pulsa într-un săculeț negru plutind în marea gri a uterului.

Îmi numesc copilul nenăscut încă Făptura. Până acum o săptămână era Embrionul. Mâinile și picioarele, minuscule, dar acolo, au alungat din mintea mea embrionul, e mai mult de atât și nu e om, ci altceva. Mi-e drag cuvântul ce poartă numele inimii din uterul meu, a fost primul care mi-a venit în minte. E în mine, dar nu îl simt încă, legătura dintre noi mi-e încă nedezvelită. Are câțiva centimetri și mă are pe mine.
N-am scris lumii despre el, nici nu simt nevoia să scriu. Intimitatea noastră e nedefinită, suntem trei: eu, el, Făptura.

Aveam deseori senzații de frig, o foame continuă, o apăsare a burții. Nu am vomitat, nu am avut amețeli, nici pofte, iar kilogramele au început să apară după primele trei luni – am mâncat ca și până atunci, e drept parcă tot mai mult, însă la fel de variat, nimic special; și nici n-am mai făcut la fel de mult sport. Și dacă scăpasem de acest bau-bau al răului de sarcină, aveam totuși și eu câte ceva de îndurat: noaptea vise și coșmaruri în câteva episoade de mă trezeam gata obosită și toată ziua eram chiaună de somn, care zi era oricum marcată de durerea continuă din partea dreaptă, o „anexă mai scurtă” de care trăgea uterul ce se tot mărea și își cerea drepturile pentru tine. Și nu durerea era insuportabilă, ci gândul că ar putea fi o apendicită, iar ăsta e un bau-bau al sarcinii.

Exista mereu un soi de disconfort, dar parcă mai mult psihic. Mă simțeam puțin vinovată că nu simt fericirea aceea a gravidei de care tot auzisem vorbind. Mă simțeam la fel ca înainte, de fapt ăsta e adevărul, schimbată hormonal, dar aceeași femeie (nu sunt doar o femeie însărcinată). Ba chiar m-a deranjat să mi se spună „mami”. Ce mami? eu nu sunt încă o mami.

Acum că au trecut atâtea luni de când sunt gravidă pot spune că mi-am păstrat atitudinea cerebrală până la capăt, sarcina nu m-a făcut specială și nu mi-a dat un sens în viață, ar însemna să am o viață săracă spiritual și să n-am ce-ți oferi dacă tot ce m-ar împlini pe mine ar fi rolul de (viitoare) mamă. Probabil și pentru că dintotdeauna m-au deranjat afirmațiile de genul că a fi părinte, a face copii e cea mai mare realizare. Copiii, după mine, nu trebuie să fie realizări, ci continuarea firească a iubirii dintre doi oameni, ei vin ca o completare, nu ca o datorie față de societate de a fi în rândul ei. Copiii ar trebui să fie doriți și făcuți în numărul potrivit cât să-i poți crește cu atenție și afecțiune. Orice altceva e primitivism în anul 2016, chiar și în România.

Eram în zece săptămâni și abdomenul abia părea să-ți ia forma. Au început sângerările și controlul la doctor a adus și o altă umbră asupra ta, un cuvânt care mi-a trecut prin suflet ca ața prin mămăligă feliindu-mă încet și lipicios: malformat. Arătai ca un extraterestru, un fel de coamă străvezie ca o pelerină îți unea capul, ceafa, spatele și diagnosticul higromă chistică nu suna deloc bine. A fost Paștele atunci, am fost la bunicii tăi la Gorj, am mâncat, am gustat alcool ca să nu dau de bănuit, m-am plimbat pe dealuri cu băgare de seamă și n-am spus nimic nimănui, deși planul era să le dăm neașteptata veste față în față, nu la telefon cum s-a întâmplat ceva mai târziu. Imediat după, la București, un doctor renumit avea să-mi spună că ești bine, că e doar o translucență nucală de 3mm. Știu, termeni.

Am primit indicații de cât mai puțin efort – sângerarea continua cu risc de avort spontan, placenta se inserase jos anunțând o placenta praevia și o sarcină cu mult repaos și cezariană la final. Durerea din dreapta stăruia și ea, dar mai mult ca orice aveam sufletul descumpănit. Nu, sarcina nu e deloc un tărâm al bucuriei tâmpe, apar tot felul de griji și probleme și chiar dacă m-am abținut să nu citesc prea mult, simpla informare venea la pachet cu speranță și teamă. N-am mai ieșit pe nicăieri, drumul de maxim zece minute pe jos casă – serviciu – casă a rămas singura plimbare și desfătare a zilei: mergeam ușor, priveam Tâmpa, sorbeam din priviri transformările primăvăratice prin care trecea parcul pe care-l traversam.

Săptămâna 13, în plină lună mai, a venit cu o veste bună și una rea. Cea bună, sângerarea s-a oprit și am început să mai ies în lume (în viața mea de melc am descoperit inexplicabile căi de-a ajunge departe din câțiva pași, de-a sta în umbra verde a timpului). Cea rea, rezultatul de la dublu test sau bi-test a dat un 1:130 pentru trisomia 21 adică sindrom down, risc considerat mare (pragul fiind considerat 1:250). Au intrat în calcul și vârsta mea – 35+ e un fel de vârstă etalon de unde încep statisticile nefavorabile, translucența nucală, dar și analizele de sânge. Aș fi putut să disec algoritmul după care se calculează acest risc, dar mă amărâsem deja. Ne amărâsem, căci n-am fost nici o clipă singură (să nu te inducă în eroare această pagină de jurnal ca fiind doar a mea, în tot acest timp am avut și am alături un bărbat de nădejde și un viitor tată cât se poate de pregătit pentru tine).

Am tot citit despre tot felul de cazuri, despre ce se poate face. Am citit despre femei care plâng cu săptămânile sau care se roagă sau care aleargă disperate pe la toți doctorii, de parcă ai putea schimba prin plâns sau rugăciune întâmplarea cromozomială a concepției. Am plâns și eu de vreo două ori: scurt, intens, sec, împietrită. Am ales să nu mă atașez de tine, dar nici să te fac să suferi transmițându-ți tristețea și ciuda ce mă încercau mișelește. Urma un triplu-test, tot statistic, dar am preferat ceva concret. Am ales amniocenteza: un ac extrage lichid amniotic, iar din celulele fătului se determină în laborator dacă există anomalii genetice. N-am umblat după cel mai bun doctor, am ales aceeași doctoriță ce te-a monitorizat din prima zi și care mi-a dat mereu sentimentul că îi pasă. Nu mă interesează să-ți ofer goana sau mirajul a ce e mai bun, ci să fiu acolo lângă tine cu oameni care își doresc același lucru.

(dacă vi se pare deja obositor textul, sarcina e și mai și…)

După ce că somnolența se dovedea în unele zile de-a dreptul cruntă (visele continuau să-mi fragmenteze somnul ajutate acum și de crampe musculare), luna a patra a venit la pachet cu migrenele. Gura de cafea dregea unele dureri de cap, dar nu pe toate. Nu era de-ajuns că suspiciunea de malformație stricase tot, a mai existat și o frică de o zi că ar lipsi nu știu ce arteră pe la inimă. Doar o zi, că doctorița m-a trimis la o colegă specialistă cu un ecograf mai bun și s-a găsit și artera buclucașă. A urmat amniocenteza la care m-am dus cu toată încrederea și dorința de a afla adevărul. Să stau pe o masă într-o sală de operație cu capul spre monitorul ecografului, să văd un ac trecându-mi prin toate straturile până în uter, să te văd mișcându-te în direcția lui, dar să rămân calmă, să te privesc fără să tresar pentru a nu-ți transmite emoții, a fost prima manifestare clară a instinctului meu matern de a te apăra și de a fi martoră.

Rezultatul a întârziat, până și cel preliminar, astfel că ne-a prins luna a cincea cu vestea că nu ai nici o anomalie cromozomială. Și că ești un făt feminin, o fetiță. Dacă nu ai fi fost bine, povestea Făpturii se încheia atunci, nu suntem oamenii disperați care să facă un copil oricum ar fi el, negândindu-ne la suferințele lui ulterioare. Am hotărât, cu mult dinainte de a face testul, că prefer să trăiesc eu toată viața cu această durere a alegerii decât să trăiești tu cu imposibilitatea de a face alegeri. Dar ai fost bine și tatăl tău m-a privit și mi-a spus: „vom fi părinți”.

***

În timpul ăsta experimentam tot felul de stări. Nu doar că așteptam o conexiune cu tine (mă lupt cu atâtea momente în care nu simt nimic) cum citeam – mare greșeală! – din mărturisirile mamelor de pe net, dar așteptam semne ale marii schimbări. Nevoia de a scrie căzuse în plan secund, îmi dădeam seama că ar fi bine totuși să o fac în sens terapeutic, dar ceva mă împiedica să mă exprim și fizic, nu doar în minte. Când mă apropiam de taste, de pagina albă, totul devenea ori prea sumbru ori prea searbăd, fără simțire. Cam așa am fost întreaga sarcină, rătăcită de cuvinte, și nu pentru că nu le puteam găsi, ci pentru că nu mă puteam exprima îndeajuns și de-aici frustrarea și refuzul de a mă privi în oglinda lipsită de inspirație. Parcă totul devenise sec, redus la un mers mecanic al lucrurilor când nu simțeam nimic și doar mă supuneam unei vieți ordinare, dar existau și momente foarte intense, tulburătoare pe care trebuia să le trăiesc atunci și doar atunci, în adânca intimitate dinaintea uitării…

Mi-amintesc totuși, fără a-ți preciza când anume, cum picam într-un soi de transă în care mângâiam burta și-ți zâmbeam lăuntric, fără să gândesc ceva anume, fără să descifrez un sentiment anume, fără să te alint sau să te numesc în vreun fel, eram doar noi două și atât. Când îmi reveneam, lent, fără tresărirea unei picări pe gânduri sau a privitului în gol, realizam ce trăisem și zâmbeam conspirativ de parcă momentul tainei se încheiase și fiecare își putea vedea acum de ale sale.

Și pentru că n-aveam de unde știi ce mă mai așteaptă, decisesem că perioada sarcinii e una destul de agasantă și de imprevizibilă în felul ei, că multe femei ajunse mame suferă de ușoare amnezii, amnezii desigur necesare ca să poți trece și suporta decent nivelurile următoare: nașterea, primele luni cu bebelușul etc. E destul de enervant să tot auzi și îndemnuri de-a fi optimistă, bucuroasă, de parcă poți să apeși pe vreun buton care să-ți producă aceste stări. Am apreciat însă gândul de bine al oamenilor din jur, logic așa și trebuie: să te pui pe primul plan, să tratezi cu oarece nepăsare alte griji exterioare și să găsești un echilibru între ceea ce-ți face ție bine și ce cred alții că ți-ar prinde bine. Dar să nu cumva să te simți vinovată dacă nu-ți iese sau că nu ești ca alte femei! Și nici să te prefaci, să-ți induci fals anumite comportamente, să te minți de dragul de-a trăi mult doritul vis spumos al maternității. Per ansamblu, n-am făcut și nu fac reclamă gravidității ca fiind o perioadă fastă, ci o adevărată loterie fără reguli. Așteaptă-te la orice, mergi înainte, nu irosi carpe diem – trăiește clipa!

Să fi fost pe la jumătatea sarcinii când au început să mă bântuie tot felul de gânduri, deloc plăcute și nu legate de tine, fetița ce creștea în mine, ci de mine. Egoistă, ai zice?!? Asta a fost și atitudinea mea în primă fază. M-am simțit încolțită de amintirile timpurii ale propriei vieți, am început să percep și să pricep cu o luciditate crudă lucruri ce m-au marcat și care m-au făcut să cresc ca un lăstar strâmb ce se luptă pentru a ajunge la lumină (într-o fracțiune de secundă retrăiești, inuman de uman, ani). Dacă pare prea ermetică exprimarea, atunci gândește-te cum e să realizezi că o parte din ceea ce ești nu ți se datorează, că ești amprentat pentru totdeauna de ceea ce au făcut sau n-au făcut părinții tăi în perioada când erai lipsit de putere, că dincolo de asigurarea nevoilor tale primare de copil, afecțiunea și atenția sunt cruciale – ele transcend timpul și se contorizează nemilos fără să conteze că ai o zi, o lună, un an, cinci, zece.

Recunosc, nu mă așteptam la o așa adâncă și lungă introspecție (luni de zile…) și probabil aici ar fi fost nevoie de o lectură de specialitate pe care să mă sprijin ca pe un umăr înțelegător, vindecător. Și chiar dacă au fost lucruri disecate de-a lungul timpului, înțelese, acceptate, iertate, se pare că totul a fost incomplet, iar acum am certitudinea că această parte din mine va rămâne pentru totdeauna incompletă. N-aș vrea să insist (pentru astfel de subiecte grele sunt prietenii, printre care sper să te numeri și tu într-o zi și să povestim matur la un vin), sper să nu ai niciodată aceste trăiri ale mele, să nu-ți transmit moștenirea cu care am fost acoperită prea lesne, prea firesc și prea devreme, moștenire pe care o regăsesc în generațiile din familie și care va trebui să se oprească aici, cu mine. Pentru că eu o conștientizez.

Ca să închei acest episod al trăirilor într-o notă pozitivă, sunt sigură că tot ce mi se întâmplă e perfect justificabil, ca să devii mamă nu e suficient să treci prin transformarea fizică a sarcinii, experiența nașterii, să alăptezi un bebeluș, să crești oră cu oră un copil, ci mult mai mult de-atât, trebuie să te definitivezi ca om cu tot ce presupune asta, emoțional și mintal, oricât de neplăcut ar părea.

***

Desigur, această poveste e prea pe scurt, multe trăiri deja s-au estompat, n-am avut puterea să le scriu, să le spun, să le țin minte. Dar mai lipsea ceva: nu mișcasei încă. Acele prime mișcări mult așteptate de care mă întreba lumea la telefon sau citeam pe net și noi două păream să fim mult în urmă. Abia pe când se făceau aproape cinci luni mi-ai sughițat de două ori, atât de clar și de puternic cât să știu că ești tu și nu vreo mișcare de intestine sau mai știu eu ce. Probabil nu ți-a plăcut că stăteam ghemuită la laptop cum nu-ți place nici acum (nu-ți spun ce dureri mă încearcă, dar nu par să fie contracții…). M-a bucurat momentul, dar aș minți dacă aș spune că a fost vreo revelație euforică. E una dintre cele mai frumoase și mai dragi amintiri.

Mi s-a părut și încă mi se pare nedrept că doar femeia trăiește mișcările fătului. Mâna tatălui simte din exterior și chiar dacă cu timpul nu mai trebuie să vâneze mișcările căci sunt suficient de dese, tot nu e același lucru. Nici n-are cum, un ghiont la vezică e unic și uneori de-a dreptul… surprinzător (sic!). De multe ori ți-am chemat tatăl și cum punea mâna te astâmpărai brusc cu toate că până atunci păreai să ai program de aerobic, îi puneai oare răbdarea la încercare sau doar te simțeai ocrotită de atingerea lui fină și te linișteai (cum și eu o fac)?!? În alte dăți s-a emoționat profund de întâlnirea cu tine și eu m-am îndrăgostit a nu știu câta oară…

Te-am privit de multe ori vălurindu-mi abdomenul tot mai mare, înghiontindu-mă, știind că aceste momente sunt numărate și greu de descris: un om într-un om, în mine e un om, e încă o inimă. Le invidiez uneori pe femeile capabile de alintături și cuvinte exaltate cu care își aclamă sentimentele pentru fătul din pântec, le invidiez pentru coloritul și mulțimea diminutivelor, chiar dacă pe multe le bănuiesc de superficialitate sau le suspectez (cu multă compătimire) de refugierea în această bucurie ca fiind printre singurele din viață. Acum nu știu cum oi deveni și eu după ce te vei naște, cât de nostalgică oi fi după lunile Făpturii, cert e că nu duci și nu vei duce lipsă de tandrețe, suntem oamenii ce mai mult privesc, ating, îmbrățișează decât rostesc cu voce tare.

Cum placenta se tot ridicase și depășise pragul critic, luna a cincea a însemnat eliberare de-a dreptul, parcă mi s-a dat, în sfârșit! voie la bucuria de-a fi însărcinată. Am reînceput drumețiile, am spus lumii despre tine, iar micile probleme păreau să existe doar cât să nu uit că sunt gravidă și că există, orice ai face, mereu câte un disconfort: dureri de spate, picioare umflate, abdomen iritat în zilele călduroase și agitate, când insomnii când somn profund de peste zece ore, constipări, poziții tot mai incomode de adormit, crampe musculare etc.

Cu o burtă tot mai proeminentă, dar nesimțindu-mă îngreunată, lunile cinci-nouă au fost, cu mici excepții, chiar plăcute. Doar grija tatălui tău m-a moderat în a lua cu asalt munții (din 19 iunie până în 22 octombrie, drumeții simple în fond, dar neprețuite!), dar recunosc că nici mie nu-mi ardea de riscuri după toată tărășenia primelor luni. Mi-a plăcut să te plimb (mi-am imaginat mereu că starea mea de bine ajunge la tine, că aerul de munte ajunge până la tine și că mersul meu e o legănare a ta – plăcută realitate sau amăgire!) și am încercat să nu fac din-asta o mândrie sau un țel, ci să aduc în echilibru plăcerile mele și siguranța ta. Doar alergatul mi-a lipsit, senzația de libertate pe care mi-o dă acest tip de mișcare, au fost multe momente când mi-aș fi dorit măcar pentru câteva ore o pauză de la sarcină, ore în care să trag o fugă, să beau un vin și să mă bucur fără restricții de… ăăă… minunata viață de adult 😉

Și pentru că am adus aminte de plimbări, nu sunt adepta extremelor când vine vorba de copii, detest oamenii care afirmă cu mândrie sau dimpotrivă, cu reproș, că s-au sacrificat pentru copiii lor. Ca viitor părinte și ca părinte, eu cred că trebuie să continui să fii tu însăți. Copilul are nevoie de un părinte mulțumit cu viața lui, de un părinte activ, pasionat, creativ și nu de un părinte frustrat. Evident că scade timpul alocat, ziua are tot 24 de ore, dar e imposibil să nu poți combina lucrurile în așa fel încât să petreci timp cu copilul și să continui și cu ale tale. Ce exemplu poate fi mai bun pentru dezvoltarea unui copil ca un părinte ce continuă, prin hobby-urile sale, să fie măcar un pic copil?!?

În săptămâna 31 aveai deja un kilogram, iar eu 56, cu opt peste cele 48 rămase constante de ani de zile. Ai crescut moderat de-atunci, iar nașterea se anunță naturală, se pare că toate hibele au fost sortite începutului. Acum îmi mulțumesc că nu m-am consumat prea mult, mi-ai putea reproșa detașarea și lipsa de entuziasm sau poate chiar lipsa disperării, dar așa au decurs lucrurile și acesta e felul meu de a fi puternică când nu e vorba doar despre mine. Altfel cu siguranță aș fi pătimit mult mai intens, nu sunt chiar cel mai norocos om și viața ține morțiș să-mi amintească periodic asta. M-am opus însă cu toată ardoarea să accept că nenorocul meu are ceva de-a face cu al tău, destinele noastre sunt cât se poate de legate și de independente totodată. Încă de-acum.

Desigur că ți-am ales un nume. Făptura ești tu cea nenăscută și numele pe care cei mai mulți îl știu (prietenii și cititorii blogului). A fost destul de greu să îți găsim numele și nu pentru că nu ajungeam la un consens, dimpotrivă, dar nu simțeam că te reprezintă sau că se potrivește cu al tatălui tău. Mi-aș fi dorit de-acum mulți ani să am o Ana, îmi mai spusesem cândva demult că voi avea o fată și o va chema Maria, dar am ales cu gândul și sufletul din prezent și numele tău s-a lăsat găsit. L-am și probat în scurtele conversații cu tine sau cu tatăl tău și de la zi la zi ne pare mai frumos și mai potrivit pentru tine. Nu l-am spus și celorlalți pentru că n-am vrea să fim influențați și să trebuiască să-ți găsim un altul. Mi se pare totuși esențial ca mai întâi să îți cunoști copilul și apoi să îi pui un nume care să-l reprezinte, dar e cam imposibil să faci asta.

(ar mai fi multe de spus, n-aș vrea să mă opresc aici, dar îndrăznesc să mă culc, e târziu și spatele nu mai suportă poziția aceasta la laptop. Dacă nu te naști până mâine, voi continua, altfel… vom continua)

***

Nu te-ai născut între timp deși am avut o primă noapte interesantă, un așa numit travaliu fals (un soi de dureri menstruale de n-am avut în toată viața la un loc). Ai fost și foarte activă, a doua zi mai puțin, doar am urmărit să te simt mișcând o dată la câteva ore. Deja te verific 😛

Cum mi-am petrecut o astfel de zi? Am început cu somnul de recuperare după noaptea de planton dormind ca neoamenii de la 8 la 11. Afară ploua și era neobișnuit de liniște. Când m-am trezit mă gândeam cu groază la prima mișcare, rostogolirea jos din pat, deja am prins frica durerilor inghinale dublate de înțepenire, dar ca prin farmec toate durerile dispăruseră. Am dat o tură casei și evident vreo două ture pe la baie că în ultima vreme nu e suficient să merg o singură dată. Mă rog, înghesuială mare, tu știi mai bine. Vremea a trecut de vorbă cu prietenii căci am destui și, mai apoi, citind. Seara a venit parcă prea repede ajutată și de norul ce-a acoperit orașul. Și iarăși s-au instalat contracțiile pregătitoare și durerile de burtă și spate. Nu mă plâng însă, e suportabil totul, am avut o sarcină ușoară în felul ei (amnezia de care pomeneam undeva mai devreme în text…)

Și dacă asta ți se pare o scrisoare lungă, iată alta mai scurtă, scrisă dintr-o suflare prenatală :)

Ce-am mai citit? Nimic anume legat de sarcină sau de bebeluși, doar beletristică după o serie lungă de memorialistică montană. Poate că n-am prețuit cum trebuie această perioadă și n-am făcut cele mai bune alegeri (lecturi, preocupări, pregătiri). Habar n-am de ce, ultimele luni am fost cuprinsă de o relaxare la care nici eu nu mă așteptam. Aveam multe planuri despre cum să-mi petrec acest timp și n-am făcut mai nimic din ce mi-am propus. M-am simțit vinovată de câteva ori, apoi mi-am pierdut apetitul și pentru vinovăția cu scop motivator. Pe lângă relaxarea nefirească a intervenit și un soi de apatie și mi s-a părut inutil să lupt. O fi de la sarcină mi-am zis și am continuat să nu fac nimic.

***

La cum merg lucrurile s-ar părea că nu te naști în săptămâna 38, m-am obișnuit cu contracțiile pregătitoare și cu neplăcerile lor. Mai am și destulă răbdare, taică-tu face glume că ești mai ceva ca o comandă la emag, acolo măcar știi orientativ ziua livrării chiar dacă dai des-des refresh să urmărești ce s-a mai întâmplat cu coletul. În cazul nostru coletul e la vedere, când te saturi de înghesuială sau te ia foamea (cică placenta are deja semne de îmbătrânire), te așteptăm. Pătuțul e făcut, bagajul la fel, dimensiunile tale și bazinul meu sunt în armonie, iar de dureri nu mă tem chiar dacă nu știu la ce să mă aștept. Sau poate tocmai de asta, că nu știu, ceea ce e mai bine. Vorba prietenei Mike, o să urmeze un 7500, adică un ultramaraton de vreo 90km la care m-am dus, alături de ea, ca o floricică, fără să fi alergat sau să fi parcurs măcar o jumătate din această distanță. Dar am ajuns la finiș căci nu sunt omul care să abandoneze fără să apeleze la toate resursele de care dispune. Că ne-a luat 41 de ore timp în care am dormit doar câteva secunde și acelea în picioare, asta e altă poveste, dar care spune multe despre viitoarea ta mamă…

p.s. Făptura s-a născut într-o joi, travaliul a așteptat să termin de scris pe blog.

28 Comentarii

  • Buna Claudia!

    Iti urmaresc de ceva timp blogul, dar uite ca abia acum am aflat cum te cheama… 😉

    Lecturand “Lunile Fapturii” am retrait pas cu pas emotiile prin care am trecut pe parcursul celor doua sarcini pe care le-am purtat si eu cu ceva timp in urma. Nu au fost usoare, din contra as zice… dar satisfactiile pe care mi le-a oferit maternitatea au fost infinite!!! Ma uit la fetele mele cum cresc si infloresc si ma gandesc cu groaza la momentul cand se vor desprinde de cuib!

    Sa fiti sanatosi, fericiti si sa aveti parte numai de bucurii!!!
    Incepe o noua aventura pentru voi: aceea a vietii in TREI! :)

    • Mulțumesc, de aceea am și publicat pe blog aceste rânduri, nu sunt unice experiențele mele din timpul sarcinii, doar combinația diferă de la o sarcină la alta. Iar trăirile țin de fiecare femeie în parte, mai ales de jocul hormonilor, oricum, totul se întâmplă conform “planului” pentru a fi pregătite pentru ce ne așteaptă după naștere.

  • Nu stiu daca ma crezi dar am citit prima treime de trei ori si apoi nu am mai putut. Poate pentru ca erau prea multe detalii, poate pentru ca lungimea textului m-a deprimat, poate pentru ca mi-a dat o lacrima :). Dar am citit sfarsitul, e o placere vinovata pe care mi-o permit la fiecare carte pe care o citesc. Si am vazut si poza de pe facebook cu voi trei. O sa fii o mama minunata si fata ta o sa aiba ce citi cand va fi mare si va intelege. Si o sa se bucure ca te are drept mama.

    • Andreea, eu n-aș fi priceput mai nimic dacă citeam ceva de genul înainte să rămân însărcinată… Nici nu mă atrăgea subiectul, nici nu eram familiară cu această etapă din viața multor femei. Ziceam că îmi doresc copii, dar uite că s-a și întâmplat să nasc unul. Timpul a trecut pe cât de greu pe atât de… instant.

  • Ce scrisoare frumoasa ii lasi Mirunei !
    Prima si cea mai frumoasa dintre amintirile pe care o sa le aibe despre viata ei….
    Claudia, am citit cu emotie tot articolul tau. Pot spune ca esti mai mult decat pregatita pentru a fi mama!

    • E într-adevăr un fel de scrisoare pentru ea. Dar și pentru mine. Initial avea titlul “în ciuda uitării” :)
      Mulțumim pentru gândurile bune, sper ca Făptura devenită Miruna să aibă o mamă cât mai pricepută – asta pentru început.

  • Superb rezumatul ultimului an din viata voastra.
    E foarte bine ca esti relaxata. Tin pumnii si iti urez ca urmatorul maraton sa fie foarte rapid, sub o ora daca se poate :)

  • Oh Claudia!
    Luciditatea ta, impletita cu toate sentimentele frumoase dar nelasandu-se stearsa ci mergand brat la brat ele, aceasta luciditate pe care o percep cumva armonioasa ma face sa admir si sa ma bucur pentru fiecare clipa la care ne faci partasi.
    Asa cum am mai spus, Miruna are privilegiul de a avea parinti adevarati, asa cum mi-as fi dorit si eu sa fiu :)
    Va imbratisam pe toti 3 cu mare drag
    Lumi si Teo

    • Mulțumesc dragilor, am scris cum mi-a venit, dintr-o suflare, parcă presimțeam ca bate travaliul la ușă. Am omis multe alte detalii, când o fi răgaz le adaug la un ps, să nu le uit, să aibă Miruna ce citi când o fi destul de curioasă și de mare cât să vrea să știe.

  • Draga Claudia, va doresc multa fericire si o viata minunata în 3 sau mai mult de 3 :)

    Am ochii tulburi, deci nu cred ca mai sunt capabila sa-ti scriu si altceva. Dar tu ai scris un text… extraordinar… ca o operație reușită pe cord deschis!

    • Dragă Bia, sper să fie doar o tulburare pozitivă, sarcina poate fi uneori un subiect mult prea delicat… Din fericire pentru noi, am trecut “cumpăna” și acum suntem trei. Nu știu dacă continuăm să creștem echipa, e prea devreme de zis :)
      Mulțumesc pentru comentariu, numai bine vă doresc și vouă!

  • Ati reusit! Cu medalie toti trei, cea mai frumoasa medalie castigata vreodata: tu si el o aveti pe ea si ea va are pe amandoi! Sa fiti sanatosi sa va iubiti la fel de frumos si sa-i daruiti puiului prin voi o copilarie libera si vesela

  • Felicitări, Claudia! Şi multe, multe bucurii în noua postură. Te-ai pregătit nouă luni pentru cea mai frumoasă cursă a vieţii, o cursă de echipă în care tu o vei “antrena” pe Miruna de la primele sunete, primele silabe, primii paşi, primele drumeţii, primii kilometri alergaţi… Felicitări!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *