[pagini de jurnal] în care mai mult stau

Cozia-3059w.jpg

E suficient să răsfoiești puțin blogul ca să crezi că mai toată ziua mă plimb sau că doar despre plimbări mai scriu. Aproape că și eu pot crede acest vis frumos în care fiecare weekend înseamnă munte sau pădure sau deal – verdele liniștii și-al fugii de griji. Trăiesc acest vis frumos în cele două zile magice ale celor mai multe săptămâni, îl trăiesc cu toată bucuria și recunoștința șansei.

Și-am obosit. Am obosit să stau de luni până vineri pe scaun, să stau pentru a fi odihnită în weekend, să stau la fel. Da, la fel. Nu vi se pare că de fiecare dată când stai totul e identic?! Când stai nu se întâmplă nimic…

Azi urmăream cu privirea femeile îmbrăcate ca de vară venită pe neașteptate. Eu unde naiba oi avea sandalele? Ar trebui să-mi mai cumpăr o rochie, hai două. Dar când? Între mersul prin magazine și o alergare sau „un munte” prefer bănuiți voi ce. Și-apoi tocmai am cheltuit o groază pe haine pe care le voi etala în mall-ul înălțimilor, acolo unde prețul lor chiar contează.

*

Aseară am trecut pe lângă o fostă colegă. Era tot plină (aproape grasă) și se mișca la fel de greoi ca acum cincisprezece ani. O femeie obișnuită, crescută în puf într-o familie relativ bogată, cu un prieten încă din liceu, și el bine întreținut, devenit soț și tată între timp, o femeie care de când era fată știa ce vrea de la viață și de aceea nu se grăbea nicăieri, mergea încet, plănuia mult și obținea ce voia. Într-o zi, printr-o ușă rămasă deschisă, am auzit-o vorbind spre mine că nu prea merit efortul, sunt cam săracă. Ea era îngâmfată, eu umilă și mândră. Și am plâns atunci și n-am zis nimic, nu era prima oară când „nu meritam efortul”.

Aseară am trecut pe lângă o fostă colegă, eu slabă cu mers vioi, ea greoaie cu mers greoi, eu cu suflet de puștoaică, ea o tanti. M-a privit puțin curioasă, eu am zâmbit plină de îngâmfare, așa am simțit, am sfidat-o, în mintea mea așa am făcut. Purtam niște încălțări de alergare mai scumpe ca poșeta și pantofii ei la un loc, niște încălțări pe care abia aștept să le alerg pe munte, prin nămol și pante înierbate, acolo sus unde sunt bogată fără termen de comparație.

*

Fac ce fac și tot la munte ajung. Altfel, sunt astenică de la primăvară, sunt obosită. Și stau fără să stau, mereu e ceva de făcut, ritmul e nebunesc uneori dar mă ajută să nu mă gândesc mai mult decât trebuie la acele lucruri care mă dor și mă sperie.

Nu scriu despre leucemia nepoatei mele.

*

Sunt încă oameni care nu știu că m-am întors de tot acasă, își imaginează că stau în Canada și-mi permit lungi vacanțe în România. Mai am puțin și împlinesc anul de când m-am întors și nu am nici cel mai mic regret. Țara aceasta a noastră îmi vine mănușă cu frumusețile și greutățile ei, aici mă simt liberă să simt, să iubesc și să mă înfurii, să cotrobăi și să găsesc, să mă revolt și să plâng pentru neputințele ei.

p.s. Și cred că am scris toate acestea ca să-mi opresc o clipă cititorii în loc. Să stea cu mine.

13 Comentarii

  • Desi am stat cu tine 12 ore in masina weekendul trecut, am mai stat cu tine si 15 minute pe blog. Ai scris din suflet…

  • De ce te citesc eu, de ce ma regasesc sau aprob asa mult micile tale scrieri, vezi articolul de fata ? Si ma refer la: “o colega, sandale si rochie, scaun si mers vioi, libertate si ACASA, inaltime, etc.” Am sa dau share unor prieteni(e), cunostinte, care-si cauta bilet in perioada de… 6 nopti… cu etc. si etc. inclus…, inclusiv aerul, apa, bucataria… si fereastra spre padure ! Sa se opreasca si ei o clipa in loc. Poate suntem noi intr-o extrema cu gandul, cu fapta in cazul tau…, poate fi o reactie la multe din cele “lumesti, normale, cumsecade”, nustiu. Poate saracia, originea, un complex dobandit, o maladie (sigur se va chema Gican cand va fi oficiala). Uneori stau si ma intreb… sa ma tratez, sa ne tratam ?

    • @janroute, când citesc astfel de comentarii ce-mi întrec simpla postare, îmi spun că îmi merit cititorii. Să nu ne tratăm, suferim de boala care vindecă 🙂

  • draga Meet the sun, Claudia, bine ai venit sau bine am venit in comunitatea atipica a oamenilor care….. stau, in viziunea “inteleapta”a concetatenilor nostri. Aseara am fost la o prezentare de pesteri din India, la casa de cultura Preoteasa. Domnisoara care merge in expeditii in India(era al saselea an!) a spus ca in loc sa dea banii pe rochii da banii pe costume de neopren, materiale speo etc. Cu toate astea descoperise pesteri noi, specii de lilieci noi si parea cea mai fericita din lume. Aici mi s-a parut mie cea mai simpatica, pentru ca isi punea pasiunea, care devenise un soi de cercetare, mai presus de mall-urile de care ziceai. Nu trebuie sa ne ingrijoreze deloc treaba asta cu muntii, vagaunile, junglele pentru ca este un dar. Altii au darul de a arunca gunoaie pe jos,a asculta manele, a-ti da amenzi sau mai stiu eu ce dar.

  • Foarte frumos articol-ul tau, esența vieții.
    Sa miroase de departe un pic de pofta de downshifting?

  • Minunate ginduri. Multi dintre cei care au ajuns sa le citeasca, s-au regasit in ele, fie de partea ‘vioaie’ (de cind ma stiu doar acolo stau), fie de partea ‘greoaie’. Indiferent unde s-ar posta cititorii, eu ma consider o norocoasa. Pot calatori in unele locuri pe acest blog, pe care inca nu le-am calcat cu piciorul, desi mi-as dori, pot admira plante pe care n-am avut privilegiul sa le vad, sa le miros. Multumesc. Abia astept concediul sa pornesc in drumetie. Pina atunci, caut locuri de popas.

  • Nu stiu daca sa scriu sau sa nu scriu comentariul dar e evident ca daca am inceput sa tastez voi zice. E prima data de cand te citesc cand te-am simtit putin, doar putin, rautacioasa. Si mi-a placut :). Esti tare… si subtila.

  • @Ciprian: știu, intuiesc, toate aceste daruri, mulțumesc pentru încurajări, le împart mai departe 🙂

    @Dunia: ai un loc rezervat 😉

    @Cyril: tu, am fost surprinsă de întrebare, dar apoi, apoi n-am mai fost surprinsă de ce simt. Îmi doresc ceva în direcția, nu neapărat într-ascuns, doar că nu i-am dat un nume și o direcție mai hotărâtă

    @Elena: mă bucură nespus de mult să știu aceste lucruri, dacă apreciezi ce vezi pe blog cu siguranță te vei bucura de concediu și, poate cu timpul, de fiecare gram de libertate și de cunoaștere obținut prin petrecerea timpului în natură.

    @Andreea: ah, dar sunt răutăcioasă, sunt repezită, mă descarc, zic fără să gândesc, trag concluzii, judec, apoi tot eu mă înmoi și îndulcesc, iert, pe mine mai greu. Unul dintre tag-urile postării este „oameni suntem”, om sunt 🙂

  • Downshifting sa poate materializat sub multe forme dar mai departe de asta, cred ca e vorba de ceva care simtim, nevoie de a trai viata mai aproape de nevoile noastre.

    Lucrurile vin cu timpul…

  • Si eu stau. Te citesc din umbra si-mi imaginez. Adica, nu, nu-mi imaginez, calatoresc odata cu tine, vad muntele prin ochii tai. Si eu m-am saturat sa stau, sa iau trenuri, sa trec prin tunele, prin oameni, sa ma fac ca e bine, ca asa trebuie sa fie, sa uit ca e departe… Si eu ma voi intoarce.

    • Cel mai greu e să rabzi acest „să mă fac că e bine”… te aștept acolo unde mereu e ceva de făcut ca să fie bine 😉

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *