[pagini de jurnal] în care mă întreb fără semn de întrebare

E un moment destul de neplăcut acela când te conturezi ca apa limpede printre pietre. Nu e suficient să intuiești lucruri, să le vizualizezi, să abstractizezi, să particularizezi apoi și să dai o formă dintre cele mai de dorit, dacă după punerea în practică, „pusul pe șine”, nu-ți mai rămâne interes și pentru un brânci dat „locomotivei”.

Când e vorba de alții acest aspect mă revoltă, cum naiba să ajungi în punctul în care ți-ai dovedit că poți și să te retragi fără să duci la bun sfârșit? Pentru că e plină lumea de oameni care o intuiesc și care renunță undeva pe drum, luând-o de fiecare dată de la un alt capăt. Ei vor să afle aceste capete, nu să exploateze potențialul lor sau cunoașterea ce vine din continuare. Asta mă revoltă și recunosc, mă aflu brusc în neînțelegere.

Să cobori de pe scenă pentru a ocupa un loc în sală doar pentru că privitul de acolo te împlinește mai mult decât jocul.

Multă vreme am ținut exclusiv partea idealiștilor, și încă o țin, sunt parțial unul. Idealiștii? aroganți ai sorții, niște închipuiți fericiți, ei caută până la invenție rolul pentru care nu trebuie să depună efort, ci doar să fie, să observe și să… abandoneze. Implicarea lor totală e în spiritul lucrurilor, faptelor, iar nu în carnea și-n venele lor.

Risipa.

De fiecare dată când cineva renunță, altcineva continuă. Ideile primului, viziunea lui, planul, inovația, „locomotiva” sunt transferate unui al doilea, întotdeauna va exista continuatorul inspirat să-și însușească ce se află deja pe șine.

Întotdeauna va exista omul harnic, adaptiv, stăruitor în rutină și în interesul continuu. Meritosul.

Întotdeauna va exista un tandem între omul din umbră și cel cu umbra.

Iar eu nu-l aprob azi pe omul din umbră. Cel care dă doar pentru a privi cum (i) se ia. Cel care nu e în stare de mai multul menirii sale.

11 Comentarii

  • Uhm, ce-i anume menirea daca nu ceea ce implineste? Si deci daca intr-adevar te implineste mai mult privitul din sala de la un anumit punct, care-i exact nemultumirea? Ca nu ai anume menire de actor? Ca nu esti altceva decat ceea ce esti?

  • Si nu e vorba de altruism, clar. E vorba de abandon fara noima, care abandon te transforma in omul din umbra, cel care nu mai conteaza nici ca initiator al unei idei. Da, ai dreptate, e risipa. Fiindca atunci te negi si te complaci. Cred ca atunci cand apare renuntarea e si din pricina ca dispare motivatia de baza, iar adiacentele nu au destula forta sa convinga sa continui.

  • Tocmai ce “ies” dintr-o discutie aprinsa intre “a fi conceptual” si “a fi pragmatic”. Exista idealisti, vizionari, (visatori?) si exista ceilalti, cei pragmatici (of, era o vreme cand uram termenul asta), cei “operationali”, cei “de teren”.

    Se pare ca e nevoie de ambele “capete”. “Oamenii din umbra” sunt de cele mai multe ori cei ce dau imboldul necesar ‘impacarii’celor doua extreme. Cei ce usureaza dialogul. Cei ce transforma utopia in practica. ” Capra cu varza”.

  • Si … am uitat. Eu SUNT omul din umbra si o asum. Uneori e frustrant, e adevarat dar fiecare “postura” isi are propriile frustrari, nu? Atata vreme cat esti “la locul potrivit” in momentul potrivit e OK. Cand te simti “rau” acolo, atunci, asteapta putin si vezi daca e un moment trecator (un varf de sinusioda). Daca trece repede inseamna ca mai poti dura. Daca nu trece e nevoie de o schimbare. Atitudinea si postura evolueaza.Nimic nu-i batut in cuie

  • Stii indemnul acela “du-te la ostire!” ? Mi s-a intamplat si mie sa ma retrag, sa renunt, dar apoi mi-am revenit. Uneori nu mai ai cum sa o iei decat in sus. Asa ca, “back to work!” :). Sa ai o zi minunata, Claudia.

  • A fi în umbră, conștientizat sau nu, aduce în general o stare de relaxare. O falsă stare de relaxare. Este pur și simplu comod să stai în umbră și să vociferezi doar atunci când te lovește personal, direct și de foarte aproape. Din păcate, a ieși din umbră și a deveni ”omul cu umbră” necesită curaj, timp, energie și lista este foarte lungă. Necesită implicare. Motivație. Ce motivație ai să ieși la înaintare? Se merită? Nu se merită? Pentru ce și cine o faci? Nimeni care declară că face ceva pentru ceilalți, nu pentru sine, nu este sincer. E demagog. Am crezut în caritate și altruism fără interese personale. Există puțini oameni care au aceste atribute, cunosc vreo doi. În rest, toți ceilalți pornesc de la un interes strict personal. Nu contează dacă e meschin sau nu. Contează dă demagogia și ipocrizia sunt factorii de bază ai unei societăți umane aflată pe o potecă strâmbă. Cu sau fără umbră, din sau de deasupra umbrei, toți suntem sclavii aceleiași societăți. Diferența o face banul, oricât de meschin sună. Am fost un idealist. Un visător. D-aia nu am priceput viața. ”Ai citit prea mulți cărți, prea multe romane. Ai văzut prea multe filme americane frumoase. Acolo sunt cârpite doar fragmente din viață, ca să iasă un film bine vândut și atât. Nu aia e viața reală.” Îmi spunea un băiat de 23 de ani când eu aveam 28. Am încercat să mișc nu mase, ci oameni. Nu am reușit niciodată. Nu am spirit de leader, indiferent câte cărți am citit pe acest subiect. Am început să renunț să încerc să mișc ceva. Și frustrarea a crescut. Sentimentul de neputință doare. Uneori ajunge să doară fizic chiar.
    Majoritatea populației globului este spectator, stă în tribune. Unii tac, alții aplaudă fără să știe ce aplaudă.
    O parte din spectatori sunt și vociferatori. Se descarcă prin vociferare. Așa au apărut blogurile pe anumite teme. Dorința de a vocifera, de a ne urla frustrările, neputințele, de a ne căuta o confirmare.
    Ce este un scriitor care nu publică și, ca urmare, nu e citit? Este el scriitor? Faptul că scrie nu îl face scriitor. Scriitori suntem toți cei care ne-am afalbetizat atunci.
    Cam așa și cu spectatorii.
    Scrisul public este un instrument al celui care a ieșit din umbră. Pentru că are impact. La nivel de individ, la nivel de grup, unii au ajuns să aibă impact la nivel de mase. Cerere și ofertă.
    Se scrie mult, imens de mult pe bloguri. Infinit de mult. Se scrie extrem de bine pe multe bloguri.
    Când mă voi opri și din scris și publicat, atunci mă voi considera un spectator apatic și total nefolositor.

    • Iti multumesc Anka pentru comentariul amplu si legat. L-am citit de mai multe ori, sper sa o mai faca si altii pentru ca ajuta. Da, scrisul ajuta cand singurul folos este lectura, iar unii oameni nu pot fi spectatori prin natura lor. De aici neputinta de care spui. Nu putem misca lumea, nu putem tace, putem scrie. Oamenii care pot vorbi ne pot citi. Suntem caramizi intr-o constructie de tip musuroi, dar oamenii uita atat de usor ca si ei conteaza…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *