Noaptea din legenda meşterului

Poate că nu ridicăm o biserică în fiecare zi, mulţi dintre noi nici măcar un muşuroi, dar sunt sigură că fiecare lucrează la nişte ziduri. Când noaptea se apropie şi zidurile îşi urmează destinul surpându-se, nu putem să nu ne întrebăm de ce. Dacă legenda meşterului avea şi un răspuns pentru căpoveştile noastre de cele mai multe ori nu îl au. Noi nu putem sacrifica ceva anume ci doar, putem spera că străduinţa noastră se va dovedi a fi un sacrificiu în timp.

Există lucruri necontrolabile în jurul zidurilor noastre care pot strica peste noapte construcţia de peste zi. Şi aceste lucruri nu sunt controlate de nimeni, nu-l putem mitui pe acel cineva care ţine sforile, nu există sfori, nu-l putem nici măcar ruga. Nu putem construi mai bine de atât, nu putem alege un alt loc.

Putem abandona zidurile nevrednice de scopurile noastre măreţe, dar cu ce suflet vom începe altele? Amintirea abandonului nu va ştirbi oare victoriile facile de după? Cine suntem şi cine vom fi depinde astfel de lupta cu noaptea, cu incontrolabilul. Vom răzbi?

Cu siguranţă că da. Cu paşi mici, foarte mici, cu înfrângeri mari. Cu cât vom accepta că nu deţinem controlul a tot ceea ce deţinem cu atât zidurile ne vor aparţine mai mult. În timpul pierdut din aceste nopţi ne vom dedica omului interior, ceea ce de multe ori, egoismul nu ne permite să o facem.

P.S. Şi ca să vedeţi de unde vin gândurile astea, o să fac un exerciţiu (ceea ce nu fac des şi doar cei care mă cunosc intuiesc sursa unor articole), voi scrie despre noapte şi despre ziduri într-o formă ceva mai banală.

Se făcea că m-am accidentat stupid la unul dintre genunchi. Trecând peste perioada de acomodare cu mica (sau marea) înfrângere, am ajuns la pasul doi, al construcţiei. Trebuie să mă refac, mi-am spus. Am luat drumul medicului, analizelor, tratamentului. Minim trei luni, a venit şi verdictul. Trei să fie! Fiecare zi m-a purtat din rău în mai puţin rău şi când am ajuns la pasul trei – construim încet şi sigur, după plan – a apărut şi incontrolabilul. Noaptea, adică. La propriu.
Dacă ziua îmi protejez piciorul în toate activităţile care îl implică, noaptea, nu numai că nu-l protejez, îi fac şi mai mult rău. Se pare că somnul şi poziţia în care dorm sunt lucruri total incontrolabile pentru mine. Oricât m-aş trezi de şapte ori pe noapte, de şapte ori câte şapte, oricât mi-aş planifica o ţinută care să-i convină zidului rănit, mă trezeşte durerea lui. Surparea. Nu ştiu câte astfel de nopţi vor mai urma. Nu ştiu câte zile fără rezultat voi clădi, dar ştiu că mă înverşunează teribil să continui. Ce anume o face?
Nu există o Ana pe care să o zidesc în mine şi din care să mă ridic falnică chiar mâine! Nu există o legendă, un leac, o scăpare. Nici măcar nu există un sacrificiu. E doar o formă palpabilă de incontrolabil pe care o voi stăpâni abia când voi renunţa total la ambiţia de a deţine cu orice preţ, controlul.

4 Comentarii

  • Cunosc foarte bine senzatiile astea. Eu unul ma simt asa de neputincios, ca un bebelus. Pufnesc, injur, blestem…dar pana la urma imi zic ca se poate si mai rau si incerc sa merg mai departe.
    Multa sanatate si ai grija de tine!

  • @Dan: intotdeauna se poate si mai rau. Eu imi spun: am avut ghinion sa ma accidentez, am avut noroc ca a fost doar atat 😀
    Multumesc de urari si abia astept prima iesire la munte, undeva spre sfarsitul lunii :)

  • Eu m-am ales (din prostia mea, desigur) de cateva ori cu o tendinita iliotibiala – o placere, simteam, pur si simplu, ca am ceva ce pune bete-n roate aiurea si stiu ca ma enerva si pe mine foarte tare ca restul corpului meu nu avea nicio problema dar o particica amarata protesta cu toata puterea ei…
    Intre timp, am inteles si cu ce se mananca treaba asta si-am priceput si ce trebuie sa fac ca s-o previn pe viitor (si chiar exagerez, cateodata – am bagat pantaloni cu windstopper si m-am clocit la concursul ala de MTB up-hill din Bucegi, toamna trecuta, cand a fost mult mai cald decat se credea). Povestea e ca ar fi trebuit sa stiu la ce ma expun de dinainte, corpul are capacitatea de a vindeca asa ceva insa, din pacate, in cazul meu, tesutul facut praf nu poate reveni chiar la starea in care era inainte… in fine..

    Multa multa sanatate si orice-ar fi, sa ai grija sa nu se mai repete! :)

  • De multe ori dorinta de a face lucruri e mai puternica decat chibzuinta, dar pe de alta parte, daca nu ar fi aceasta dorinta, nu am reusi sa facem prea multe. Sa gasesti echilibru intre cele doua, e greu, sa afli cu adevarat ce iti place sa faci si pentru ce merita orice sacrifiu, asta ar fi o solutie…

    Lasand la o parte hazardul si omeneasca greseala, imi place sa cred ca fiecare pas inapoi face parte dintr-un viitor avant.

    Multa sanatate si tie si ture cat mai frumoase!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *