neunde

Aproape de Varful Scara am gasit Piatra. Am luat-o cu mine. Am dus-o pe varf, am plimbat-o pe creasta, am coborat-o la vale. Am asezat-o langa mine cand m-am asezat, am ridicat-o cand am plecat. A impartasit degetele mele o data cu fiecare stransoare, cu fiecare sprijin, cu fiecare gest.

Am uitat-o langa Lacul Avrig. Eu nu uit. Mie mi se ia. Dinainte sa-mi apartina.

Era a muntelui. Trebuia sa ramana a lui.

Daca o vedeti veti stii ca ea e. O prisma perfecta cu bazele ascutite insa. Din piatra neagra. As putea-o desena, dar as fi stangace pe langa perfectiunea ei. E ca o stafeta. Cat sa poata fi cuprinsa de o palma mica.

A ramas langa lac, langa florile mov. Am trecut-o muntele. As fi dus-o in casa mea. Dar ea a ales sa ramana in alt loc. De una singura. A tacut si m-a lasat sa plec. M-as fi intors, dar nu te mai poti intoarce cand nu esti asteptat.

Mi-e gandul la ea. Imi vad palmele goale, degetele inutile.

Imi ramane doar amintirea unui drum comun, al crestei, al inaltului, al norilor. Pietrele nu au insa amintiri. Vom uita deopotriva, impreuna.

Ramane o intrebare… daca muntii nu se muta din loc de ce le simt chemarea?

7 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.