Mărşăluirea

A ieşit soarele. Străzile sunt pline de zăpadă, trotuarele şi mai şi, de fapt nu mai există trotuare. Lumea înoată în zăpada ce trece de glezne.  Mersul ăsta greoi, pentru unii un chin poate, pentru mine e simbolul întregii mele vieţi de până acum.

Fără să am picioare lungi, ghetele potrivite, fără a şti să trec peste sau să am privilegiul de-a ocoli, pur şi simplu mereu înainte, oricât de greu, oricât de alunecos e stratul de sub, oricât de tardivă ar fi ajungerea. Mereu pe lângă calea uşoară, mereu cu râvnă şi dezamăgiri, cu întoarceri din drum pentru a încerca altă variantă a Marelui Labirint, cu înţepeniri dese şi cu deziluzii picate fără milă, mereu cu neputinţa agaţată de raniţa veche, neadaptată.

Când drumul s-a întâmplat să fie drept, m-am minunat de el şi m-am bucurat cu tot avântul căci nu mi-a fost dat degeaba aşa ci doar ca să-mi trag o vreme sufletul înainte de noile tranşee. În goana hrănirilor sufleteşti m-am împiedicat de atâtea ori încât aş fi putut renunţa oricând şi chiar dacă am făcut-o declarativ, paşii au continuat să meargă, şi în aceeaşi direcţie oarbă, a idealismului naiv.

De unde atâta încăpăţânare m-am întrebat deseori. De ce e atât de greu să-mi accept condiţia. Când unii aleargă pentru performanţă, eu supravieţuiesc în supravieţuire. Nu trebuiesc nimănui. Locul meu e în rând, printre alte rânduri, mărşăluind şi-atât, anonim, nepăsător poate. Pare atât de confortabil să nu vrei mai mult. De ce mi-o fi trebuit şcoală, de ce mi-o fi trebuit iubire, de ce mi-o fi trebuit să mă doară pe vremuri vorba unui prof: unii oameni trebuie să-şi accepte condiţia??!

Ei bine, când merg prin zăpada asta nesigură, mă simt în lumea mea.

Când la fiecare pas te împarţi între vise şi atenţie, când te uiţi în jurul tău şi te simţi tras în jos şi nu poţi spune “nu”, când te încăpăţânezi să storci şi ultimul strop de sentiment şi energie din tine pentru ceva în care crezi cu inima chiar dacă simţi că nu mai e nimic de simţit acolo, când la fiecare pas îţi promiţi mai mult ştiind totuşi că nu vei avea niciodată aripi aşa cum mulţi au din naştere, ei bine, singur şi mut, mărşăluieşti mai departe, tot înainte, ca un soldat plin de patos şi totodată, necunoscut, atunci ştii cum ai ştiut mereu: nu te vei opri niciodată.

O prietenă îmi spunea cândva că fiecăruia îi e dat cât poate să ducă. Încă mă gândesc la asta. De ce mi-oi fi fost data tocmai mie??!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.