Lucruri vechi între A da şi A dărui

Avem cu toţii, aproape fără excepţie, lucruri vechi de care nu ne atingem cu lunile, cu anii sau chiar cu zecile de ani, asta dacă excludem momentele când facem curăţenie sau reorganizăm spaţiul de depozitare. Unii avem mai puţine, alţii mai multe, nu cantitatea fiind subiectul interesant, ci calitatea lor, valoarea utilitară, financiară şi desigur, intenţionat lăsată la urmă, valoarea sentimentală, umană pe care multora dintre ele o atribuim cu sau fără temei.

vine o zi când povestea unora dintre lucrurile vechi se încheie, asta ne e clar şi atunci ajungem la a sta între două verbe, a da şi a dărui, de ale căror sensuri de dicţionar nu ne legăm căci sunt destul de clar canalizate în contextul dat. Şi cu toate acestea se produce o nuanţare ce odată înţeleasă ne-ar ajuta să ne desprindem mai uşor de unele dintre lucruri.

Mi-e foarte clar că pentru un om cu o generozitate normală şi cu un simţ al măsurii în echilibru, doar lucrurile vechi cu valoare sentimentală pot constitui motiv de stat pe gânduri, dacă să fie dăruite sau nu. Spun dăruite pentru că toate celelalte lucruri vechi pot fi cel mult date, şi aici voiam să ajung cu cele două verbe şi la nuanţa care le separă.

De ce totuşi dăruim şi nu dăm lucrurile la care ţinem şi a căror valoare e legată de un anumit moment al vieţii noastre sau de oameni dragi? Probabil pentru că ne dorim ca povestea acelui lucru să meargă mai departe.

În această idee m-am despărţit de Micuţa, un aparat foto care m-a scos în lume ca să spun exact cum simt că mă raportez la ea, şi am făcut-o fără nici un pic de regret, ci dimpotrivă, am dăruit-o cu toată generozitatea nepoatelor mele ce se pot astfel întâlni cu fotografia la o vârstă la care eu nici nu ştiam ce-i aia.

De altfel, deseori mă despart de lucrurile care mie nu-mi mai sunt de folos, dar altora da. Şi mai mult de atât, exploatez momentele când mi-e inima mai uşoară şi darea de mână mai mare, dar cu toate acestea, când dăruiesc nu o fac la fel de uşor ca atunci când dau, motivul fiind că alegerea persoanei cui dăruiesc este destul de grea.

Aş fi putut vinde-o pe Micuţa sau da-o cuiva care ştie deja să mânuiască un aparat foto, dar nu are încă unul mai bun. Ar fi fost o greşeală căci pentru unele gesturi nu există un preţ, iar pentru cineva care are deja o pasiune, drumul spre mai mult e dat de voinţa proprie. Trebuia să fie cineva pentru care Micuţa să însemne bucurie, şansă, un început de poveste – exact cum a fost pentru mine!

Lucrurile vechi ne pun mereu la încercare raportarea la valorile sentimentale ale unui moment dat şi dacă o petală de crin presată între două poeme se poate pierde, dacă un aparat foto poate începe o nouă poveste în viaţa altcuiva, sunt altele care rămân pentru totdeauna alături de noi şi pentru care va exista mereu un colţişor ce nu va incomoda şi care ne vor aminti mereu de legătura dintre cine suntem azi şi cine am fost ieri.

Şi aşa cum am scris odată demult, amintirile rămân întotdeauna simple.

3 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *