La Vremea Nemâniei cu Tudor Gheorghe şi Grigore Vieru

Am fost aseară la o întâlnire de suflet cu un căutător de inimi şi conştiinţă şi cu un poet al limbii. Au ales, cei doi, să-şi dea mâna peste ţară, peste timp, peste viaţă şi moarte, din Oltenia şi Basarabia şi să ningă peste noi, nu cu flori parfumate de mai, ci cu poeme şi lacrimi şi mai ales, seninătate.

De ce vremea nemâniei?

E o întrebare firească. E prima care îţi vine în minte. Nu ştiu ce mi-ar răspunde Tudor Gheorghe, ştiu ce mi-a răspuns mie cântarea de aseară: pentru că am ajuns într-atât de mult să urâm, să fim mânioşi, încât nici nu ne mai dăm seama, doar excesele le mai contorizăm şi pe-acelea cu scuzele şablon ale omului modern.

A fost odată

În fiecare dintre noi un om pur, naiv, idealist, cu dragoste de mamă şi de ţară. Impropriu spus om, copil mai degrabă, dar în comparaţie cu adulţii prezentului din noi, copilul era mai Om. Tudor Gheorghe a ales prin acest concert tematic să lovească în zidurile interioare cu poezia simplă şi pură a lui Grigore Vieru. Tind să cred că a reuşit. Mai mult de atât, zidurile astea ale noastre de cârpă mai vor, vor să cadă, să fie prăbuşite.

Le vom lăsa oare? Vom crăpa de ziuă în conştiinţa noastră ce nu mai vibrează demult la cuvinte precum ţară, patriotism, limbă, eroi? Măcar la cuvinte. Azi e şi Ziua Eroilor, spuneau la radio de dimineaţă, eroi, mai spunea cineva, suntem toţi aceştia care am rămas în ţară şi mai credem în ea, care puteam pleca şi n-am făcut-o, aş adăuga eu. Eroi nu înseamnă nimic în ziua de azi, a fi un fraier, ar răspunde oricine luat la întâmplare de pe stradă. Sau batman.

Ce atâta mamă?

Aşa m-am întrebat adolescentin, precum mi-era vârsta atunci, când am citit pentru prima oară poeme de Grigore Vieru. Îmi părea o obsesie fără seamăn, dar îl văzusem la televizor pe poet şi-mi explicam obsesia prin însuşi prezenţa dumnealui, firavă, delicată. Tudor Gheorghe mi-a răspuns la întrebările rămase fără răspuns: nu era doar mama, era şi Ţara Mamă sau Mumă. Cu ruşine am înghiţit toate nodurile puse în gât de neştiinţa mea.  Câţi dintre noi ştim ce a fost şi e în sufletul oamenilor de peste Prut, câţi ne imaginăm că dincolo de existenţa noastră plină de egocentrism cineva şi-ar dori să poată fi liber în limba sa:

Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tau în faţă,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.

(În limba ta)

Sună ciudat nu? Nici nu ne putem imagina. În limba asta pe care nu ştim s-o preţuim căci ne e prea la îndemână.

Sau:

de ce să ai o ţară oare,
un cer să nu ai peste ea?
şi casa ta de ce-ar fi mare,
pe masă flori de n-ai avea?
iubito, poate vine mama
să laşi un loc şi pentru ea
de n-ar încape ea la masa
de ce-ar fi mare patria?

Marele merit al lui Tudor Gheorghe

Nu e acela de a fi un mare interpret deşi este şi mare interpret, fără tăgadă; vocea atât de clară, fără vârstă, puternică ca un tunet sau blândă ca o şoaptă, aspră sau duioasă după cum mângâie sau dojeneşte poartă amprenta unui artist pe care îl avem printre noi aşa cum n-am mai avut şi nici n-o să mai avem vreodată.

Marele merit este că astfel de evenimente există, că astfel de mesaje încă mai există printre noi, că vrea să ne trezească, să ne amintească, să ne înveţe cine suntem şi de ce suntem. Sfidând comercialul şi facilul, mesajele sunt dure, maestrul chiar ne iartă îmbrăcând în tonalităţi blânde dojana, dar vai! n-ai cum să negi măcar în clipa aceea când stai pe scaun, îl asculţi, îţi simţi stomacul stârnit în frământare şi strângi în colţul ochiului lacrima nefăcutului nimic.

Maestrul nu te lasă în suferinţă, cu umor te face să râzi despre una, despre alta, şi râsul e bun, te descarcă autoironic. Ăstia suntem, îţi spune un gând, un proverb cum ţi se spune la un moment dat de pe scenă. Suntem un proverb, capul tăiat sabia nu-l taie. Ba. Îl taie. Dar ne facem fraţi cu dracul până trecem puntea. Vă recunoaşteţi?! Poate nu pe chiar pe voi, voi treceţi prin apă de-a dreptul, dar câţi n-au pile la podar??!

Ne-am înecat
Într-un simplu proverb:
„Apele mari
înghit pe cele mici“.
Suntem un proverb
atât.
De ce ne-am
mai plânge,
De ce-am mai spera la izbândă,
Moţăind filozofic
în ruşinosul proverb:
„Capul plecat
sabia nu-l taie“.
Uite că l-au tăiat.

(Ruşinosul proverb)

Dragostea ne mai salvează oare?

Cu întrebarea aceasta am rămas.  Dragostea de ţară, dragostea de Om, dragostea de femeie, dragostea de bărbat, dragostea de pur.

Soarele jos a picat,
Soarele, soarele,
Ca rochia ta din pat,
Soarele, soarele.
Cade o frunză din înalt,
Frunzele, frunzele,
Ca palma mea din părul tău cald,
Frunzele, frunzele.
Lunecă din cer o stea,
Stelele, stelele,
Ca lacrima pe faţa ta,
Stelele, stelele.

(Cad pe ape)

Ce-ar mai fi de văzut?

Nu ştiu când o să mai fie concertul şi nici unde. Ştiu că s-a reluat, a fost un turneu prin 2011. Am reuşit să merg şi îmi mulţumesc pentru asta. Noi oamenii, facem multe lucruri pentru noi, dar nu şi pentru sufletul nostru căci sufletul e pretenţios, nu se mulţumeşte să-l servim în grabă şi superficial.

Ce-am scris eu pe-aici nici nu se apropie de ce am simţit şi încă simt şi nici nu mi-am propus să redau mai mult. Trebuie să mergeţi, să ascultaţi, să fiţi acolo. Cap-coadă, nu frânturi. Iniţial nu voiam a scrie nimic, ce? mă întrebam, apoi am început a scrie.

De fapt, poate ăsta e singurul bun care se poate face. Concertele nu ştiu când şi dacă se transmit la televizor, dacă există albume imprimate ale concertelor-eveniment din ultimii ani (vezi Degeaba), doar youtube-ul adună de la unii-alţii momente furate din sala de spectacol. Nu e corect şi nici drept să fie aşa. Şi-apoi ce să mai crezi despre bliţurilor acelora care, contrar gestului civilizat de-a nu filma sau fotografia, nu s-au putut abţine??!

Acolo pe scenă însă, e magia, între două bannere uriaşe cu chipul maestrului, care parcă râde sau plânge după cum e cântecul şi empatia ascultătorului. Orchestra e mică, simplă, poate pe măsura simplităţii versurilor. Oricum nu eşti acolo ca să fi impresionat de sonor ci de mesaj, muzica ţi-l implantează mai uşor, dicţia maestrului are grijă să nu ratezi vreun cuvânt, să nu-ţi dai cu presupusul după cum eşti obişnuit. Vocile feminine sunt delicate şi curate, aduse de pe meleagurile lui Vieru, lucru deloc întâmplător. Totul e gândit milimetric, fiecare instrument, fiecare pauză, fiecare gest, accent, până şi spaţiul dintre noi şi scenă capătă un rol.

Apoi te ridici în picioare şi aplauzi minute în şir. Te ridici şi pleci. Pleci, dar iei cu tine sămânţa iscoditoare a unui gând: oare ce om voi fi mâine?! şi-o rugă umilă: de-oi fi mai bun…

Dintre ziduri şi neputinţe,

mulţumesc Tudor Gheorghe.

12 Comentarii

  • @Gabi: ma bucur ca ai simtit asta, mi-a fost tare greu sa scriu in sensul ca mi s-a parut desuet sa scriu despre asta, am avut o strangere de inima in privinta cuvintelor mele si o teama ca o sa stirbesc cumva din ceea ce e cu adevarat intalnirea cu Tudor Gheorghe.

  • Aseara mi-am adormit fata pe “Cad pe ape”, mi-am amintit citind textul tau. Am falsat rau, dar rau. Ma bucur nespus ca ai ales sa mergi la Tudor Gheorghe, nespus.

  • Si eu ma bucur pentru mine c-am fost, iar tu ai meritul tau, cumva ai declansat acel imbold si nu neg, am nevoie deseori de oamenii potriviti la momentul potrivit, ii si primesc, lucru pentru care m-am simtit mai mereu o norocoasa.

    Eu mi-am imaginat, in timpul concertului, ca-mi voi adormi intr-o zi copilul pe-un cantec de leagan ca cel cu stea, logostea – dar am si tremurat surprinsa la (mi-a luat ceva timp sa gasesc exact versurile, noroc ca mi-am amintit o frantura din ele):

    Cântă-un greier din aripă.
    „Greieraş, nu ţârâi,
    Mama s-a culcat o clipă
    Şi o poti trezi, cri-cri!“
    Greieraşul fără casă:
    „Uite, nu mai ţârâi, jur.
    Dar şi frunza să nu cază,
    De ce cade ea, zur-zur?!“

  • Doamne cat suflet ai pus in acest articol! Eu nu reusesc sa-mi gasesc cuvintele pentru a vorbi despre ce-a fost acolo.Mi s-a pus de cateva ori intrebarea “Cum a fost?” si n-am prea stiut ce sa spun. Daca ma mai intreaba cineva le voi da link spre aceasta postare sa inteleaga si ei ceva.
    Cand ma gandesc cum dormeam in Vama Veche cand imi canta Tudor Gheorghe la Folk You sau cum, in loc sa-l ascult, am ras de freza lui Grigore Vieru cand a venit in liceul meu, mi-e cam rusine…

  • Eu o adorm cu Rita Gargarita sau Furnica, tot de pe albumul lui Tudor Gheorghe, “Diligenta cu papusi”.

    Multumesc frumos, si eu simt ceva asemanator mandriei in acest moment cand citii raspunsul tau.

  • Tudor Gheorghe, un artist complet – sincer, prin melodiile lui l-am descoperit pe Grigore Vieru.
    Intr-adevar, concertul te risipeste si te aduna in acelasi timp…Numai bine.

  • Tudor Gheorghe are un har de a te face sa redescoperi poetii, poezii pe care le-ai citit fara sa le simti, atunci cand sunt interpretate de el iti fac sufletul sa vibreze

  • La atatea cuvinte frumoase, la atatea ganduri bune, nu pot decat sa adaug inca cateva randuri ale unui roman adevarat, Grigore Vieru:

    “Sculati-va, sculati-va, sculati-va
    Din somnul cel de moarte!
    Salvati-va, salvati-va, salvati-va
    Prin limba si prin carte!”

    Multumim Claudia ca impartasesti si altora din aceste minunate trairi!

  • @Alex: Multumesc de vizita si de cuvintele lasate, imi place cum ai spus: “concertul te risipeste si te aduna in acelasi timp” – ilustreaza perfect si sentimentul trait de mine acolo.

    @Mircea: mereu am crezut ca poezia se recita, nu se citeste in gand, dar cand e si cantata intr-un asemenea fel…

    @Edmunte: gand la gand precum ne-a invatat domnul Tudor Gheorghe.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *