Între avioane și zâmbete

Miercuri noaptea, în timp ce așteptam ca porțile de îmbarcare în avion să se deschidă, priveam cu ochii incredibil de obosiți, lumea din jurul meu. N-am reușit să descopăr decât alte oboseli, plictiseli, povești ermetice, zâmbete de conveniență. Mi-am amintit primul meu zbor cu avionul – un cocktail de entuziam și teamă – care s-a transformat într-o experiență magică. Acum, trebuie să fac calcule să văd a câta oară zbor cu avionul, dar nu le fac, ci doar mă întreb unde e entuziasmul. Și nu doar al meu lipsește, ci al tuturora. O fi faptul că la ora târzie oamenii mari se întorc acasă după o zi (/lună) de muncă??!

Mulți dintre cititori, mai ales cei care poate n-au zburat încă, mă vor condamna. Și eu aș fi făcut la fel cu ceva ani în urmă. Cum adică să nu îți placă să zbori cu avionul sau să tratezi zborul ca pe un lucru normal, ca pe o călătorie cu autobuzul?!? Eh… dar autobuzul ce-o avea?!? Vă întreb acum, vă mai entuziasmați când mergeți cu autobuzul la muncă? Mulți dintre voi, dacă v-ați născut și crescut la oraș, nici nu cred că v-ați entuziasmat vreodată la așa o banală călătorie (eu da, în urmă cu 12 ani când am venit la facultate într-un oraș incomparabil mai mare decât lumea imaginată de mine).

Fiind noapte, dinspre Pământ răzbăteau doar insule de lumină portocalie. Electricitatea e destul de seacă, nu spune nimic despre oameni, cele mai puternice lumini venind dinspre străzi, stadioane, parcări, spații comerciale și nu dinspre case. Mi-am imaginat oamenii la lumina lumânării, lămpii sau a focului din sobă, adică oamenii calzi pe care avem nevoie să-i știm undeva – unde toți sperăm să ajungem într-o zi și să ne găsim liniștea.

De obicei nu-mi e teamă în avion. Am o aceeași întrebare cu care mă întovărășesc la decolare: dacă ar fi să mori? și răspunsul a fost de fiecare dată: dacă e să mor așa, azi, fie! Numai că de data aceasta, mi-am răspuns: nu vreau să mor așa, azi, vreau să ajung acasă. Poate că de aceea a fost primul meu zbor cu numeroase turbulențe.

Fiind un om dependent de țara sa, m-am bucurat de fiecare clipă aici de parcă acum le-aș fi descoperit pe toate. Cineva zicea la un moment dat pe facebook ceva despre faptul că românii nu zâmbesc, că merg posomorâți pe stradă, cu metroul etc. Răspunsul meu vine ceva mai târziu, dar știti ce, oamenii nu zâmbesc nici pe-afară când se duc la muncă sau se ocupă de treburile zilnice. Zâmbesc turiștii, cei care interacționează cu turiștii și aceia care prin politica jobului îți zâmbesc fals, ție, cel care te minunezi tâmp de un zâmbet fals.

Sincer, nu vreau să văd oameni zâmbind fără motiv în metrou (exceptând categoriile de îndrăgostiți, câștigători la loto și țicniții). Mi s-ar părea cam horror. De fapt, nu mi-ar plăcea să văd oameni zâmbind fără motiv. Ar fi încă un lucru rău ce ni s-ar putea întâmpla ca nație, să transformăm și zâmbetul în conveniență.

Mâine decolez iar. Cu o singură dorință: să treacă cât mai repede timpul până mă întorc. În țara asta tot mai săracă, în cartierul meu plin de câini, în blocul unde oamenii înjură afișarea noii întrețineri, unde liftul nu merge și e întuneric pe scară, unde frunzele zac nemăturate, gunoaiele nestrânse, pământul neplouat de atâtea luni de zile, unde oamenii încă mai cred că a zbura cu avionul e mai frumos decât mersul cu autobuzul, unde oamenii înrăiți și încruntați sunt mult prea obosiți ca să mai fie și calzi, în țara de unde mulți vor să plece înainte de a ști ce-i face cu adevărat fericiți.

 

 

 

2 Comentarii

  • ma regasesc aici…. si sunt mereu surprinsa atunci cand tu reusesti sa transpui din gandurile mele (si sigur si ale altora :)) La inceput le numaram zborurile (keeping track 😀 ), pe la nr. 12 eram inca entuziasmata… apoi cu timpul am constatat ca entuziasmul e invers proportional cu numarul calatoriilor… nu e snobism, pur si simplu ti se ia sa tragi de bagaje, aeroporturi, timpii morti pana la imbarcare (si trebuie sa recunonsc, in continuare mi-e putin frica: dar numai la decolare si aterizare) 😀
    Cred totusi ca sunt multe lucruri frumoase care definesc Romania si tarisoara noastra tocmai pentru astea trebuie iubita; nu neaparat iubita doar in pofida gunoaielor, cainilor vagabonzi, saraciei etc

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *