Apus de soare pe un fluviu-mare, la bordul unui vapor, vântul îți zboară pletele pe sub pălărie, iar căldura aurie te face să închizi ochii și să te cuibărești în visare… spune-mi, cât crezi că durează un asemenea apus?!? Parcă nu destul… mai vrei. Sau, cât crezi că durează să vezi o balenă, acest cel mai mare animal al planetei tale ieșind la suprafața apei cu spinarea-i lungă ca un giuvaier gri-albastru? Nu destul…
Sunt clipe atât de prețioase încât a le savura din plin prea-plinul lor e destul. Pentru ochii mirați, pentru mintea mirată, pentru inima într-un fel copleșită. Să stau să fac upload-uri vanitoase pe facebook, să stau să scriu statusuri în loc să trăiesc senzațiile și atât?! Să butonez în timp ce coada balenei albastre se arată, când pescărușul plonjează amețitor după pește, când norul aruncă asupra prăpastiei o umbră inelară, când cascada, soarele și puntea suspendată mă potrivesc într-un punct unde se naște curcubeul?!?
Am plecat și m-am întors din concediu pâș-pâș. Impropriu spus concediu în cazul meu, ar trebui să existe un serviciu mai întâi. Dar nu e deocamdată, iar termenul de vacanță îl asociez doar cu anii de școală. A mai rămas călătorie, una … québécoise (Quebec-oasă).
Planul călătoriei a avut inițial câteva destinații și o grijă: să ne îndepărtăm cât să existe timp suficient de întoarcere. O săptămână e puțin când vine vorba de concediu sau poate fi extrem de mult când nu ești avid s-o umpli cu activități, ci doar s-o lași să curgă în voie. Destinațiile noastre s-au schimbat din mers și am simțit, după foarte mult timp, libertatea de a nu urma un itinerariu, un ghid, o călătorie a cuiva. Improvizație, ăsta e cuvântul! Ca jazz-ul la ceas de seară în timp ce conduci.
Am pornit telefonul de câteva ori, o singură dată am verificat email-urile și în alte dăți mesajele sau eventualele telefoane pierdute. De mai mult n-am simțit nevoia. De fapt, mint, am simțit nevoia acută de a avea propriul meu concediu de la internet, de la acest mod de-a umple golurile unei vieți, aparent, pline. M-am gândit mult la asta și nu mi-ar plăcea să creez o altfel de imagine decât cea adevărată, iar cuvintele au darul de a-l tenta pe cel care le scrie să îmbrace adevărul în forme acceptabile, maleabile, justificabile.
N-am transmis nimic în direct, am călătorit pentru mine, nici măcar de dragul călătoriei. Am ales să văd unele locuri, am renunțat să văd alte locuri, n-am avut regretele ratării și nici ambiția scormonirii. Am lăsat acul kilometrajului să scadă mult sub limită când am avut ce să văd pe geamul mașinii și, metaforic vorbind, a savura lipsa grabei pare a fi o călătorie în sine. Improvizația, intuiția, cheful și lipsa orgoliului au guvernat cele câteva zile de peisaje pitorești. Înțeleg acum că dacă aș fi făcut altfel aș fi pierdut acele clipe unice de frumusețe.
Ne-am întors acasă mai devreme cu două zile. O întoarcere ideală din concediu pe care toată lumea o vrea, dar puțini o reușesc. Să ai timp să te refaci, să nu te duci la muncă cu gândul: abia aștept să zac pe scaunul ăla de la birou să mă odihnesc! Am ajuns să ne grăbim în tot ce facem, inclusiv atunci când luăm pauză. Ne grăbim și când stăm în loc, știu, sună aberant, dar ne grăbim să îndesăm trăiri în speranța că vor suplini cândva niște episoade sterile de grabă. Evident, nu e cazul meu acum, dar simt cumva că totuși e cazul. Poate de mâine, de un luni oarecare, însă acel luni de după concediu, mă voi apuca odihnită fiind, de treabă.
Voi scrie însă, dacă cumva vă întrebați, despre aceste locuri și trăiri, cu siguranță se vor vrea scrise însă nu azi. Iată de ce nu sunt și nu voi fi niciodată un blogger de călătorii, ci doar un colecționar de memorii. Unul care apreciază tentațiile superficiale ale lumii în care trăim pentru simplul motiv că, în lipsa lor, am putea crede că naturalul ni se cuvine. Avem nevoie de aceste tentații căci rezistând lor, dându-le la o parte, savurăm voia propriului nostru drum.
Mi-as dori să-mi incep mai multe saptamani asa… cu o cafea dulce și un articol ca acesta, dar fix la fel. Uite de asta te citesc, fix de asta. Acum stiu sigur 🙂
P.S. Vacanta/concediu nu e doar o pauza de serviciu/munca/scoala ci e o pauza de la… rutina inerentă, de zi cu zi, chiar daca uneori e o rutină dulce, calmă, leneșă… Ai luat o pauză, deci ai fost in concediu/vacanță 😉
Cu alte cuvinte, si cand stai degeaba ai nevoie de vacanta??! Din proprie experienta, spun da :”>
Definește „a sta degeaba” :)) Eu nu cred că ai stat „degeaba”, un om ca tine n-are cum să facă asta, nu poate să facă asta, tre’ să poți să stai „degeaba” nu așa că „se zice” :))
eu tot cred ca stau degeaba pentru ca uite, vine toamna si n-am ce boboci sa numar sau sa… culeg 🙂
chiar ma intrebam pe unde umbli 🙂 foarte bine ai facut ca te ai rupt de tot o perioada, dac asa ai simtit nevoia. innebunesc cand vad posturi de genul – acum trec Dunarea, la Budapesta (pe facebook adica) – pai bucura te de peisaj zic.
suna bine concediul vostru, abia astept balenele 😀
A fost tare benefica ruperea asta. Interesant e ca nu mi-a fost greu, practic aveam nevoie doar de un motiv ceea ce ma bucura oarecum: nu-s dependenta de net, am doar prea mult timp liber si prea multa nehotarare in privinta a what’s next?
Mi-ai adus aminte de cateva concedii petrecute in tara, fara un plan stabilit, doar cu harta in mana si dorinta de a ne duce…Cele mai reusite s-au dovedit.
Abia astept viitoarele postari 🙂
Si eu cred la fel ca fara un plan stabilit obtii mai multa relaxare. Sa „alergi” in fiecare zi sa vezi una-alta stiind ca seara trebuie sa ajungi la nu stiu ce cazare unde ai rezervare e doar un exemplu de „asa nu” 🙂
Ți-am simțit lipsa.
Am un dor de ducă și de trândăveală!
Meditez și eu demult la ideea asta cu graba, tihna și ce mai îmi mulțumește sufletul?
Aștept relatările după o dospeală a trăirilor.
Sper să ajung într-o zi să văd pe viu un spectacol cu balenă.
Merita sa faci efortul de-a vedea balene. E ceva extraordinar acolo pentru ca fiind atat de mari se pot vedea doar in libertate unde spectacolul simplei lor prezente e uimitor!
„Jocul de-a vacanta” 🙂
Poti sa te grabesti, doar sa stii ca nu ai nici o graba.
„a savura lipsa grabei pare a fi o călătorie în sine.” Asta era de mult timp cea mai frumoasa parte a vacantelor. Orice loc, orice moment era o tinta in sine. Era bine ca eram acolo, atunci.
Stii Vali, cand te duci la mare sau la munte si stai acolo o saptamana e mai mult decat evident ca nu e o graba la mijloc. Stai si savurezi. Insa microbul dracesc al „datului de seama” s-ar putea sa te puna pe graba. Cum ar fi sa transmiti „stau pe plaja privesc marea” si peste doua ore: „inca privesc marea…”? Eh, cei mai multi vor sa transmita altceva dupa cele doua ore, daca se poate cat mai interesant, traznit. Cel mai fain e sa nu transmiti nimic 😀
cel mai frumos era cand stateam 3 saptamani .. La munte, la mare imi pierdeam rabdarea dupa 2.
Senzatia asta era… Eram pierdut undeva in timp, dar ramas in concediu .. Orice moment si orice loc era perfect. Era la fel de bine daca stateam, mergeam inainte, dreapta, stanga sau inapoi 🙂
Cel mai bine era dupa prima saptamana..deja era „cufundat”, iar plecarea era departe 🙂
Vreau inapoi ! Atunci si acolo 🙂
pai ia-ti concediu, inchide telefonul si pleaca 🙂
O să ajungem, unii dintre noi, să avem concedii de la internet. Sau mai bine zis cure. 🙂 Mi se pare amuzant, oarecum amuzant.
– Ce mai faci?
– Iaca tin o cura…
– de slabire?
-… a, nu! de internet, telefon, tv 😀
– si functioneaza?
– da, am slabit 5 kg… de dorul lor…
Ce simplu e fara smartphone, nu ai dileme de genul postarilor pe facebook sau al verificarii mail-urilor.
Sunt de acord cu multe lucruri mai putin cu intoarcerea cu 2 zile mai repede. In opinia mea un concediu car trebuie sa se termine duminica seara cat mai tarziu cand te asezi obosit in pat. O oboseala care sa-ti arate ca ai ai folosit cum trebuie timpul respectiv. Pana la urma cate zile de concediu ai intr-un an, de ce ai sacrifica 2 dintre ele pentru a le petrece ca in oricare weekend banal, cand ai putea sa le petreci la sute de kilometri de locul in care traiesti pentru a descoperi lucruri noi?
Timpul e singura si cea mai importanta resursa care exista pe lumea aceasta. Tic-tac. Si ticaie la fel pentru toti. Tic-tac. Si mai avem in medie cam 14600 de zile la dispozitie. Tic-tac. Si maine vor mai fi doar 14509. Tic-tac. Cum vei alege sa le petreci, in actiune sau in odihna? Amestecul si-l alege fiecare.
E motivant comentariul tau Radule, dar depinde de concediu. Daca as merge la munte si muntele ar fi unul adevarat, as prefera sa plec de-acolo in ultima clipa. Cand esti pe drum, cadenta timpului si a impresiilor se schimba.
Prea mult strica, prea putin frustreaza 😀
Si oarecum pe aceasi tema, o poezie a unui poet canadian peste care am dat intamplator astazi:
It is later than you think:
e chiar tare poezia!
15 zile din 16 petrecute pe munte. Un singur moment in care mi-a lipsit internetul (vroiam sa vad clasamentul de la 7500). Doar 3 liniute din totalul de 7 liniute ale bateriei telefonului consumate. Culcat si trezit in ritmul luminii si al soarelui. Ce mi-a lipsit? Un carnetel in care sa scriu ideile ce mi se invarteau prin minte si impresiile de moment atunci cand paseam prin pajistile pline de flori sau stateam linistita intr-o regrupare privind cum coarda se intinde mai repede sau mai incet in functie de dificultatea pasilor de pe lungimea respectiva. Memoria mea e prea scurta pentru a inmagazina trairile a 16 zile petrecute sub soare si vant si din cauza asta un loc in care sa le trec fugitiv mi-ar fi prins bine. Insa ar fi fost doar pentru mine.
Si eu am urmarit clasamentul, de fapt urmaresc toate clasamentele de la maratoanele montane… Si pozele. Si uneori si impresiile.
Carnetel am in toate excursiile, vacantele, iesirile de week-end. In 99% din cazuri nu scriu nimic, dar sa fie acolo, daca ma paleste inspiratia! Smartphone-ul e doar cu numele caci tentatia e mica, uneori uit si unde e, uit sa-l opresc ca sa nu descarc inutil bateria.
Pe de alta parte si daca aveam nevoie de net pentru o informatie ceva, nu stiu daca ar fi fost acoperire. Doar in unele orase, aici mai depinde si de retea… Cert e ca atunci cand te rupi de lume in mod voit difera de atunci cand te rupi nevoit 🙂