Ieri și azi, Steaua de la Gorj

Și-am zis să vă colind – Primiți cu Steaua?

Când am început a scrie articolul acesta pentru ziarul românesc din Montreal Impact, aveam în minte un mesaj către românii din Montreal, din Canada, dar am sfârșit scriind pentru toți românii, pentru cei care au trăit în tradiții, pentru cei care le cunosc doar de la televizor, pentru cei care încă le mai practică, mai ales pentru ei. Și am scris și pentru mine rememorând o amintire dragă și emblematică a copilăriei mele în care se vor regăsi poate cei din generația mea sau mai de dinainte.

Mersul cu Steaua este unul dintre cele mai așteptate obiceiuri din satul copilăriei mele Tehomir, județul Gorj. După Colindeți desigur, despre care mi-ar plăcea să scriu într-o zi însă o să am nevoie de o culegere serioasă a acestei tradiții. Și nu sunt singurele.

Era încă pe vremea când se lua curentul și tocmai ce se întâmplase… minunea. Era ceva normal, se ofta din obișnuință și într-o liniște lipsită de orice panică fiecare își știa rostul: copiii stând cuminți, iar bunica aprinzând lampa cu gaz ce atârna într-un cui lângă o poliță pe care se găsea, musai, cutia de chibrituri. După ce ferestrele casei au prins o lumină palidă, am ieșit în tindă (veranda de azi) să văd „dacă vine vreo stea”, adică un grup de colindători format din patru băieți purtând o stea, nu de pe cer, ci una făurită de mâna omului. […]

Nu e nevoie de un sat în beznă și de întoarcerea la copilărie ca să ne amintim că atmosfera de Crăciun vine din modul nostru de a-i fi gazdă interioară. Ar părea că e cu atât mai greu astăzi să obții această stare când trăim cu o lună în avans într-un mediu de colinde ce răsună la radio, televizor, în magazine, de instalații și decorațiuni ce strălucesc pe la mai toate ferestrele și pe străzi, când tradițiile sunt alterate sau prea puțin practicate pentru a ne alinia vieții moderne. Dar când vine vorba de tradiție nimic nu e demodat, ea având darul de a fi punctul culminant al Sărbătorii, momentul așteptat de toți, lucru care se întâmplă până la urmă și cu tradițiile simple, de familie.

Recunosc că am avut emoții mari scriind și am simțit și o responsabilitate deosebită, motiv pentru care mi-ar plăcea ca într-o zi să scriu un articol complet despre această tradiție, cu mai multă documentare la fața locului, stând de vorbă cu cei mai vechi din cei care mai sunt.

Steaua-colind-traditie-Craciun

steaua – obiectul de preț ce colindă satul în Ajunul și noaptea Crăciunului. Luminată, învârtită, cântată pe patru glasuri, deschizând porți și uși spre a aduce bucurie

Veți găsi în articol și textul a patru stele „culese” de la fața locului și fără să pot a le reda muzical, vă asigur doar de un lucru: colindele pe care le tot auziți la televizor și cele înregistrate de cei mai mulți dintre artiști sunt doar o mică fărâmă din extraordinara bogăție folclorică a acestui popor care de bine, de rău, prin larga sa componentă rurală a continuat să conserve tradițiile.

Poate că ar trebui să ne luăm la întrebări părinții și bunicii și unchii, bătrânii în general și să ne notăm undeva cele românești. Va veni vremea, când sătui de sărbători comerciale, vom vrea a ne aminti vremuri simple și autentice, dar va fi greu și nici nu știți ce poate declanșa o singură amintire!

3 Comentarii

  • O, pricină minunată
    Din-nceput, din lumea toată,
    Din-nceput și din vecie
    Precum la carte ne scrie,
    Precum scrie și-amintește
    Pre toți domni’i prilostește,
    Pre toți domni și boieri mari
    Și pe cei ce sunt mai tari.
    Că împărații și cu craii
    Zidesc la ziduri cu anii.
    Și fac zidurile înalte
    În lanțuri de fier legate.
    Î lanțuri de fier legate
    Parcă n-ar mai avea moarte.
    Căci moartea când vrea să vie
    Nu dă veste ca să știe.
    Ca să știi să te gătești
    Ea te ia cum te găsești,
    Din foișul mândru ̓nalt
    Te coboară moartea-n pat,
    Din foișu’ și din lit
    Te coboară la pământ,
    La pământ sub iarbă verde
    Intri-n groapă nu se vede.
    Veniți frați, veniți surori,
    De mi’l petreceți cu flori.
    Să vină ș’a mea soție
    Ce mi-a fost la cununie.
    Și de-acum până-n vecie
    Mila ta Doamne să fie!

    prilostì v. 1. a amăgi: cum nu simți tu răul, care te prilostește ? PANN; 2. a fermeca: prilostit de dragoste ISP. [Vechiu-rom. prelesti, a înșela = slav. PRĬELIȘTITI, a amăgi].
    Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

    lit = pat. În Teomir franceza a pătruns din vremuri arhaice!!!

    Acum 55 de ani.
    O variantă pe care am cântat-o eu cu Ion Hoară, Costică Voicu și Sâlaie Mălăele, câțiva ani la rând.. Hoară cânta cu Mălăele și eu cu Costică. Hoară învârtea steaua.Trebuia o atenție foarte mare să nu se stângă lumânarea sau să ia steaua foc. Dacă se stângea lumânarea în casa unui om puteam să luăm și bătaie. Se zâcea că dacă se stânge steaua până la anu’ moare cineva din casa aia. Ne era frică rău de tot. Lumânarea se lipea, în interiorul stelei, de fusul central pe care se rotea steaua. Sâlaie ținea ștocu de lumânări, cribitele și traista pentru colaci. Erau oameni săraci care n-aveau bani să ne dea dar voiau să le cântăm și lor steaua și ne dădeau colaci. Steaua o făceam noi dintr-o obadă de sâtă. Lipeam ,cu clei din prunii de pe deal, hârtie din blocul de desen și o duceam la jugrav s-o jugrăvească pe Maica Domnului cu ieslea și cu 2 capete de vaci.În iesle un copil. Era mult roșu și albastru. Ne costa 5 lei de persoană și 2 ouă pentru prepararea culorilor. Sâlaie n-avea nici ou nici bani. Puneam de la noi. Eu făceam pe casieru’. Mă considerau cel mai cinstit, da’ nu era așa. Costică avea o colindă de dat în câni. În prima seară sectorul nostru era de la Mutu lu’ Laiche până pe la Tangioroanea și Aristică Pușcăriașu. Ne primeau aproape toți. Și la aproape toți fiebeau mațele pe sobă. Pe la unii era aproape insuportabil mirosul.
    Lumânări căpătam la vrăjit. În colindeți intram 2-3 în casă la om și băgam, fiecare, un capăt al colinzii în jegu sobii și făceam așa o mișcare de dute-vino a colizii și cântam:
    Bună seara lui ajun
    Că-i mai bună a lu’ crăciun.
    Ce-i’n casă să trăiască
    Ce-i afar’ să’nflorească.
    Oile lânoase
    Vacile lăptoase.
    Porcii grași unturoși
    Să-i mănânce oameni sănătoși.
    Și pentru ”serviciul” ăsta primeam fiecare câte o colindă cu lumânare și un colindete.
    Colinda se făcea din bețe de alun aduse de curând din pădure, de pe vale. Se descojeau și se înfășurau, în două spirale îcrucișate, cu fâșii de tei (nemurate) late cam de 5mm. Afară,în obor, se făcea un con din 3-4 pumni de cenușă peste care se turna gaz de lambă.În fumul acela se afuma colinda până se înnegrea bine. Se lăsa la răcit și apoi se lua teiul și în locul lui apărea o dâră albă pe fondul negru intens. Se făceau colinzi pentru toate vârstele. Se dădeau de pomană și se duceau și la cimitir, se înfigeau lângă cruce, cu ocazia tămâiatului.
    Colindetele era un colăcel, mai mic decât colacii pentru paraistase sau pentru praznice, care se dădea, în seara de ajun, fiecărui colindător din ceata de la poartă. Dar nu înainte de a striga toți în cor: Hăhăhăăă! Gazda mai zicea: înc’odată mă și mai tare. Noi iar: Hăhăhăăăăăă! Unul mai mare și mai îndrăzneț, mai ales dacă avea și interes, striga: Hăhăhăăă!Dă colacu’ și cârnatu’ De nu’ț iau fata și mânzatu’.Toți se prăpădeau de râs că știau ei de ce. Gazdele veneau la poartă cu 2 cotărițe de colindeți abia scoși din cuptor. Erau mulți copii.Mai veneau și de-ai bătrâni și mai ales săraci( frații muți Florican Gheorghe și Costain, mutu lu’ Enășoiu, Marghioala, Voicănița, Chera).Învățătorul Fotescu era nelipsit. El cam făcea „regia” spectacolului.

    Spre neuitare!

    Eu nu prea știu să scriu.Deși am învățat.Este și obiceiul ăsta un talent.

    • Multumesc tare mult pentru acest comentariu!
      L-am citit pe nerasuflate si l-as mai tot citi. Imi amintesc de unele lucruri si oameni din povestirile bunicilor, pe altele am apucat sa le traiesc desi n-am stiut niciodata ce se intampla la vrajit de pilda, iar Tangioroanea a fost stra-bunica mea.
      “Spre neuitare” imi aminteste de insemnarile lui tataia care incepeau cu “spre amintire”.

      Scrieti foarte frumos si autentic, m-ati emotionat…

  • Am citit cu mare drag aceste obiceiuri. Am trait in aceste locuri, iar cele scrise sunt adevarate. Multumesc celui care a scris. Cred ca e Nelu, fiul lui nenea Victor Gican care a plecat demult din sat. Daca e asa vreau sa imi confirme – sunt Lorica Gican, fiica lui Iancu Gican din Tehomir.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *