Gânduri de grafit

Între a cunoaşte limitele şi a le înfrunta diferenţa stă în decizii.
Pripite sau gândite, deciziile nu sunt neaparat semne ale nevoii de a afla ci a doua natura a omului.
Când am zis “da” şi am hotărât să merg pe acest drum, nu am gândit-o, dar nici nu m-am pripit. Decizia a fost a fiinţei mele fără ca eu să intervin. Doar după a început analiza şi introspecţia şi chiar… emoţiile.
N-aş putea da înapoi. E ca şi cum m-aş trada.
Cum mă simt? Mă simt ca un copac cu trunchi, ramuri şi frunze. De cele mai multe ori trunchiul e umbrit de ramuri, ramurile sunt umbrite de frunze, iar frunzele sunt cele care iau contact cu lumea exterioară. Ele sunt cele influenţate, ele se mulează după realitatea înconjurătoare, ele trimit deciziile către trunchi cu toate că o fac doar informativ. Răspunsul vine din interior, dar se mulează după nevoile exterioare şi nu de puţine ori, se diluează în reţeaua de ramuri şi frunziş.
De data acesta, frunzele n-au apucat să trimită nimic, decizia a venit din interior, trunchiul a decis, frunzele doar s-au înfiorat puţin. Totuşi nu a teamă, ci a aer proaspăt.

Pentru mine nu va fi o competiţie ci o cunoaştere şi nici aceasta nu va fi ceva nou ci doar a ceea ce ştiu despre mine, dar care e încă umbrit.
Pe lângă senzaţia că am mai făcut asta mai am o grămadă de alte simţăminte. Parcă toate s-au trezit brusc. Erau toate acestea în mine? E până la urmă nevoie de o astfel de decizie ca să simţi că trăieşti până în ultima celulă?
O să-i spuneţi adrenalină în loc de trăire. Stiu asta. O parte sigur e, dar restul? Care rest? Lăsaţi lumina să treacă printre ramuri şi veţi înţelege.

Mai sunt şase zile până la ziua cea mare. Sunt multe cifre la mijloc, vreo 90 de km, între 7500 şi 8800 metri diferenţă de nivel, între 30 şi 50 de ore, numere incerte şi un singur lucru sigur: voi fi acolo.
Maratonul acesta “sefe” pentru mulţi e cât se poate de real pentru unii dintre noi. Voi forma echipă cu Mike şi amandouă ne vom încrede în cărările muntelui.

Cum mă simt? Ca un pământ însetat sub primii stropi de ploaie…

Vulcanii noroiosi. Stropi de ploaie pe un pamant insetat...

11 Comentarii

  • “Pentru mine nu va fi o competiţie ci o cunoaştere şi nici aceasta nu va fi ceva nou ci doar a ceea ce ştiu despre mine, dar care e încă umbrit.:
    ..dupa o tura mai lunga de recunoastere, iti spun ca atunci si acolo,in acele clipe grele,in care vei simti ca nu mai poti, ca nu mai ai energie, in care iti vei dori sa te opresti si sa renunti (o sa iti doresti asta, mi-am dorit eu, acum in 50 de km, d-apoi in 90) si totusi stalpul de marcaj te va impinge sa mergi mai departe, atunci cand nu te voi putea incuraja decat cu vorbe, dar lupta se va da in tine, atunci cand te vei intreba ce sens are sa lupti, pentru ce sa lupti, atunci te vei “descoprii” cu adevarat. Vei vedea ce fel de om esti, si cel fel de om sunt…Nici o masca nu va rezista stressului, efortului, greului.
    Sa te mint ca va fi usor? Nu! O sa fie cel mai greu lucru dpdv fizic si f greu mental. Iti vei descoperi slabiciunile si puterile…si indiferent daca vom termina sau nu, o sa iesi alt om. Nu se poate compara cu nimic din ce am facut pana acum, cu nici un maraton de alergare montana, cu nici o tura de bicla, cu nici un triatlon in varianta scurta.
    Am tinut intr-un fel sa iti spun lucrurile astea la cald,le -am gandit sub o alta forma in timp ce ma luptam cu “zidul” de la km 30 si ceva si ma gandeam doar ca sper sa nu ajungem amandoua in acel punct concomitent.
    Am plecat in tura convinsa ca nu avem cum sa nu terminam, m-am intors gandind cum sa fac sa ne fie cat mai usor sa terminam…

  • Sunt convinsa ca va fi greu. Cateodata imi imaginez agonii pe doua picioare, alteori nebunia curata. Insa sunt si momente in care visez raze de soare printre brazi si puteri recapatate din senin si zambetele noastre tampe de atata oboseala in care ne marturisim ca nu mai putem, dar totusi mai putem.
    Nu stiu ce va fi, cum va fi, daca vom termina, de ne vom tara pe linia de finis sau o vom trece de mana, dar stiu un singur lucru: vom da tot ce avem si tot ce nu avem inca!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *