[pagini de jurnal] în care îi pun gând rău gândului neproductiv

toamna-frunze-platan-rw
[intru des pe blog și nu fac nimic, e ca o cameră goală pe care amân să o zugrăvesc până nu îmi inspiră soarele de amiază culoarea potrivită, iar eu intru mai mereu după căderea întunericului]

Nu trece zi fără să mă frământe un subiect într-atâta încât să-l dezbat pe câte voci dispune creierul meu. Concluzia la care ajung e că sunt prea pătimașă și asta mă face să greșesc în raționamente. Îmi e ciudă când mă mint logic. Îmi e și mai ciudă când apuc să îmi emit părerea în spațiul public, recte facebook. Acesta e unul dintre motive pentru care nu prea mai scriu pe blog, am prea mult timp să îmi analizez subiectul și îi anihilez treptat argumentele, menirea, importanța. Pe facebook îmi permit să mai bat și câmpii, să fiu impulsivă, superficială.

Timpul de care dispun, uneori destul de mult, e un timp de calitatea a doua, a treia, bebelușa având grijă să nu mă fure peisajul vreunei concentrări serioase, ci doar să mă agăț de subiectele cotidiene, mai pe scurt, de soarta altora. E frustrant să îmi trec zilele despicând firul altora în patru, mă sustrag cât pot, dar cercul vicios mă trage înapoi. Nu-mi ziceți să mai citesc o carte, căci mai citesc, dar cu „mmmm, eeee, aaaa” pe fundal, nu rețin nimic, de fiecare dată reiau lectura ultimelor pagini ca să îmi aduc aminte ce și cum…

Mă tot întreb ce e de făcut, poate că nu e nimic și e de-ajuns că stau cu fetița, că mă joc cu ea, că îi vorbesc pe limba ei suficient cât să râdem amândouă și să sfârșim epuizate.

Am observat că e o modă ca blogger-ițele cu bebei să devină cumva experte în domeniu. Nu chiar experte, dar să scrie despre experiențele maternității de parcă ar fi crescut deja fabrici de copii, nu unul sau doi. Eu n-am să fac asta, la naiba, fiecare mamă e cumva expertă în copilul ei, dar mi-ar fi rușine să mă dau cunoscătoare doar pentru că am citit x articole pe net, am nevoie de continuitate pe blog, dar mai ales, generează trafic.

Ca să nu credeți că e o postare despre „chinurile mamei blogger”, să știți că nemulțumirea asta o am și vizavi de unele bloguri de munte sau sport, unde fără a avea prea multă experiență sau rezultate semnificative, autorii scriu despre cum se face una sau alta. Și n-am nici o îndoială că se întâmplă la fel în o grămadă de domenii. Și vedeți cum iar cad în capcana cu ce fac alții?!? :(

Îmi trebuie o culoare, una în care să-mi văruiesc pereții interiori, una care să mă deblocheze și să-mi pot remobila camera aceasta a gândurilor neproductive. Că ele există și deocamdată au cam tot timpul din lume…

Update: deja dă roade scrisul pe blog, m-am mobilizat să rezolv toate nimicurile amânate, dar care îmi creează impresia unei liste mari cu chestii de făcut…

15 Comentarii

  • Azi ai scris despre tine asa cum te vad eu de mai mult timp: patimasa si critica. Voiam de mult sa te trag de maneca, dar tot timpul mi-am zis “nu e treaba mea”. Inteleg starea in care care esti “starea vreau sa fac”. Si eu m-am luptat ani sa o temperez. Acum sunt in cautarea “starii fara ganduri”.Uneori o gasesc.Este o binefacere.Cred in tine, sunt sigura ca esti pe drumul cel bun, doar ca trebuie sa dezvolti rabdarea. Bucura-te si atat, lasa timpul sa curga. Vei gasi culoarea potrivita. 😊

    • Am reușit să trec de prima etapă, aceea în care realizam că nu voi mai putea face o grămadă de chestii care îmi plac și acum sunt 90% împăcată cu asta. Sunt conștientă că timpul acesta cu Miruna e unic și crede-mă, mă bucură cele mai multe clipe petrecute cu ea, mai ales că e și o copilă cumințică.

      Dar acum, ducându-mi traiul destul de mulțumit și fericit, am dat într-o altă etapă: dacă nu mă mai frământă problemele mele, o fac ale altora… Asta e chiar mai frustrant pentru că îmi dau seama că: 1. nu fac nimic concret să schimb/ajut/contribui ci doar le judec acolo în capul meu, 2. mă umplu de energie negativă (probabil trebuie să se producă și de-asta de la ceva…) și 3. nu devin un om mai bun, dimpotrivă…
      De la asta a plecat și postarea de față, semi-izolarea și statul departe de fostul meu ritm de viață scot la iveală niște trăsături ale mele ce nu-mi plac.
      Și când mă gândesc că sigur am scris pe undeva că muntele scoate la iveală adevăratul caracter, ei bine, acum cred că și statul acasă cu un bebe o face :)

  • Frustrarea de care zici am trait-o – pot zice ca la mine cel putin a trecut doar cand s-a facut copilul un pic mai mare (si a mai si dormit noaptea, ca altfel sub tortura de deprivare de somn crunta degeaba “timp”). Undeva pe parcurs am recunoscut situatia cu totul drept “asta este si va mai fi ceva timp” si mi-am exersat… rabdarea. Pauza impusa cum ar veni, reorientare fortata chiar spre cotidianul mic cum ar veni, spre mama-copil-tata, de luat ca un dat, de neschimbat inainte de cand ii e… termenul.

    • Mă cam sperie și pe mine momentul când va mai crește, nu știu de ce am tot avut eu impresia ca voi avea mai mult timp, căci semnale venite din mai multe părți îmi confirmă că nu voi avea. Într-un fel e ok, deja nu mă mai iluzionez și sunt convinsă că un copil în deplasare continuă îmi va solicita și mai mult atenția. Poate așa nu voi mai avea timp de gânduri tâmpite și voi intra mai mult în lumea celei mici, cu joculețe și cântecele… Nu e nici asta o perspectivă entuziasmantă, după câteva ore de joacă de-asta simplă, mă simt redusă la un singur neuron și ăla obosit :))

      Însăși exersatul răbdării cere răbdare.

      Și mă mai frământa ceva, Diana, și na, îți zic ție că și tu ai blog. Ca să scrii articole aproape în același ritm ca pe vremuri, îți trebuie fără îndoială timp și ceva ajutor în casă (bonă, să zicem) și probabil să nu alăptezi exclusiv – aici timpul chiar se fragmentează haotic, nu poți planifica nimic. Ei bine, inevitabil căutând diverse pe tema maternității, dau de bloguri „cunoscute”, unde mama-blogger nu doar că e activă, dar mai și scrie, face, drege și își declară atenția totală pentru bebe – lucru care mă isterizează, căci n-ai cum să mai petreci tot timpul cu bebe dacă tu scrii pe blog – undeva e o minciună! E drept, n-ar trebui să mă preocupe pe mine asta, dar ipocriziile de genul ăsta reușesc să îmi strice ziua cu brio. Oare să fie frustrarea mea ceva de tipul: „uite, se poate să-ți vezi de ale tale, să continui cu pasiunile tale și să n-ai nici o remușcare, ba dimpotrivă, să te și afișezi plină de încredere că faci tot ce trebuie”?
      Vorba brașoveanului: no!

  • Nici eu n-am gasit culoarea si ma regasesc in cam tot ce zici tu aici… Doar asa, din cand in cand in cand, mai spoiesc peretii aia interiori, ma pacalesc un pic singura😬

  • Buna Claudia,

    Ai ridicat mai multe situatii prin care unii din noi am mai trecut.
    Incerc sa-ti raspund si eu:
    1. Nici macar nea Cartarescu nu sta zilnic in fata colii albe, ca sa scrie. Sunt momente de vid total, iar altele, putine probabil, in care vin idei;
    2. Este un sport extrem sa cresti, sa ingrijesti si sa supraveghezi un bebelus si nu numai. Cultivarea personala a rabdarii, scrasnitul din dinti, oftatul sunt si vor fi rasplatite in timp indelungat. Nu vorbesc din carti :))
    3. Da-l naibii de trafic, ca eu deja mi-am bagat picioarele. Traficul pe blog nu-mi aduce nici un craitar la chimir, poate doar un simplu multumesc de la vreun necunoscut.
    De cand colaborez cu afterschoolul, imi dau seama practic ce si cat stiu, si mai ales cum explic copiilor.
    4. Niciodata nu m-am luat dupa vreun trend, fie si cel de bloguri. Mi-am respectat stilul personal, enervant si respingator, deloc glumet. Prefer sa fiu eu, nu fake-ul meu.
    Cel mai important si sanatos trafic pe care il ai este in momentul in care iti zambeste Miruna! Si cand o sa-nceapa sa mearga pe munte, pe poteci, atunci sa te tii fericire :))

    • Buna Ciprian, ca de obicei, un comentariu încurajator, mulțumesc! N-aș vrea să reiasă că mă interesează traficul că nu e cazul, blogul acesta nu mai e demult contorizat, habar n-am cât de vizitat mai este.
      La ce mă refeream pe tema asta este cât de blogger mai poate fi o mamă care se afișează ca dedicată total timpului cu copilul, dar în același timp scrie de duduie pe blog. Ceva îmi scârțâie în poveștile de genul ăsta, iar simplu fapt că bag în seama astfel de povești sunt gânduri neproductive – de care aș vrea să scap!

  • Buna Claudia, nu am pic de experienta cu copiii, nu am si nici nu-mi doresc, dar as avea si eu cateva sugestii: incearca sa socializezi cu alte mame cu copii mici; nu te teme nici sa discuti cu un psiholog pt cateva sedinte. Iti citeam blogul inainte de experienta asta a ta si imi placeau foarte mult postarile tale si despre munte si alte subiecte. Mi se pare normal sa nu te preocupe numai si numai copilul si sa nu renunti la activitatile obisnuite.

    • Din fericire, socializez cu mame aflate în cam exact aceeași situație ca a mea. Socializez online, dar și în offline și tot din fericire, ies destul de des la plimbare/drumeții ușoare. Și cu toate acestea, creșterea unui copil implică și un soi de singurătate greu de explicat cuiva ce nu a trecut prin asta. Eu, acum un an, nu aș fi putut înțelege :)

  • Mult timp pereţii mei au fost ,,văruiţi” in culoarea turcoaz, culoarea sufletului meu , de ceva vreme pereţii sunt ,,spoiţi” in multe dungi de toate culorile. Optimismul meu este grav avariat dar lupt zilnic să-mi revin, ştiu că sunt o învingatoare şi am să lupt cu toată forţa mea! Să nu ajungeţi niciodată cu Miruna prin spitale, niciodată!
    Va doresc o viaţă frumoasă, cu multă sănătate!

    ,,Culoarea sufletului tău reprezintă o paletă de lumină cu ajutorul căreia acesta se exprimă, se dezvoltă şi evoluează. Culoarea specifică sufletului tău se poate schimba de-a lungul vieţii, în funcţie de perioadele pe care le tranversezi sau de experienţele pe care le trăieşti.
    Sufletul îţi comunică care sunt nevoile tale, te îndrumă în viaţă şi te ajută să fii împlinită din toate punctele de vedere. Trebuie să ai grijă de el, să îl hrăneşti cu energie pozitivă şi să îi acorzi importanţă’’.
    Mariana

    • Îmi pare tare rău să aud asta, Mariana, vă țin pumnii și vă trimit cele mai puternice gânduri pozitive!
      Mi-e frică de spitale, mi-e frică de oamenii de acolo, mi-e frică de boli… e un mediu pe care nu îl poți controla și cred că, de fapt, nimeni nu-l controlează! Probabil că așa e iadul…

  • Sper sa iesi repede din starea asta.
    Cred ca te-ai adancit singura in adancul nesigurantei.
    Un lucru trebuie sa fie sigur si clar; Nu poti,nu ai timp,nu ai chef sau esti obosita.. Nu faci.Simplu.Mai ales ca ai o scuza absolut scuzabila :)).
    Oricine ar intelege asta,pana si noi cei ce te citim.
    Succes :*

  • Claudia, sa stii ca si eu cam singuratica imi cresc copiii. Cu ei nu am reusit niciodata sa fac lucrurile ca la carte, nu puteam sa ma relaxez, eram obosita si incordata tot timpul. Cu alte mamici nu prea am socializat tocmai din acelasi motiv, ca fiecare voia sa dovedeasca ce e superwomen, pe cand eu gafaiam si simteam ca nu pot sa fac mai mult. Asa ca, decat sa imi fac rau comparandu-ma cu ele, am preferat sa stau deoparte si sa cred ca sunt “cea mai tare din parcare”. Asa m-am linistit, nu m-am mai enervat si am facut lucrurile in ritmul meu, fara sa ma mai stresez comparandu-ma cu X sau Y.
    Cat despre copii, acum au mai crescut, cel mare se apropie de adolescenta, uf, si crede-ma uneori imi e dor de vremurile cand ei cand erau mici. Ce vreau sa mai zic e ca e adevarat “copii mici, probleme mici, copii mari probleme mari”. Toata viata o sa fim parinti, trebuie sa ne obisnuim cu asta.

    • Am și eu tendința aceasta uneori, de autoizolare în anumite zile. Sau stat departe de facebook, de anumite subiecte pentru că invariabil apar frustrări, comparații… Dacă îți stă în fire să te compari, iar eu sunt cazul, nu pot evita asta, duc multă muncă de lămurire cu mine să mă abțin și nu îmi iese mereu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *