Ce faci când nu poți ajunge prea departe? Deprinzi tainele melcului. O viață de melc pare teribil de plictisitoare. Și chiar e când n-ai de partea ta ceva imaginație sau prieteni. Dacă le ai pe astea două și putința de a trăi din amintiri, viața de melc devine palpitantă și plină de detalii care îți vor ostoi energiile și te vor ajuta să adormi la prima atingere a pernei.
De când am pozat într-o seară melcii, am sfârșit identificându-mă cu ei. Nu-mi ies din minte, nu-mi ies din fire, ba chiar mi-am ieșit din măsura pasului grăbit și apăsat – mai ales când trec prin iarbă. În viața mea de melc am descoperit inexplicabile căi de-a ajunge departe din câțiva pași, de-a sta în umbra verde a timpului.
*melc, aka femeie însărcinată cu restricții la efort
apus pe Dealul Lempeș cu suflat în păpădii și „alergat” melci – Ciucașul avea încă zăpadă
soare și vânt prin părul ierbii – Depresiunea Brașovului între Piatra Craiului și Măgura Codlei
apus de soare sus pe deal la Metiș
flăcări în iarbă, stele tot mii, luna numărând prieteni și corturi, păsări în zorile albastre
mestecenii Dumbrăvii Vadului
picnic cu vedere la Bucegi, la un apus în Holbav
privindu-mi orașul pe sub gene verzi – Brașov, Piața Unirii
privindu-mi orașul pe sub gene verzi – Biserica Neagră, Cetatea, zidurile vechii cetăți
mi-a lăsat rășină pe degete, mugurul de pin
mugur de brad, pui de con
cu cât stai mai mult prin iarbă cu atât devii unul de-al lor – cărăbușul de mai a fost cel mai curios
atât de verde și-atât de gălăgioasă
a fost un melc pe o încă orhidee
într-un fel de dans
cu nume năpraznic: Năpraznic
delicați și tăcuți clopoței – de prin poienițe fără poteci
o armată de galben
pe când se însera în roz și mov
în fiecare margaretă e un soare
i se spune Bulbuc de munte, dar pe bujori parfumul îi trădează
și, uneori, ca o iederă, rămân în umbra pădurii căutând lumină
Melcii … Sunt salvatoare de melci. În văd pe alei în parc, victime sigure pentru vreun trecător grăbit. Nu-i pot lăsa acolo. Iau melcul în palmă şi mă afund cu el în iarba înaltă, cât mai departe de capcana asfaltului. Şi după câţiva paşi aud trosnind sub talpă prima cochilie. Ca şi cum ar mai conta, sar speriată în lături. Se aude a doua cochilie zdrobindu-se. Melcul din palma mea e bine, va trăi. Două vieţi curmate pentru o viaţă salvată. Probabil că ăsta e mersul lucrurilor, nu doar în lumea melcilor. După cum ziceam, sunt salvatoare de melci.
De fiecare dată când pășim prin iarbă, strivim ceva. O tulpină, o insectă, o sămânță încolțită. Dacă privim lucrurile din unghiul ăsta, ne-am putea simți vinovați fie doar și prin prezența în natură. Dar nu, sănătos e să eliminăm ce facem cu rele intenții, ori salvarea de melci intră la cele bune.
Merci ca impartasesti 🙂
… da’ cam timid așa 🙂
Hipnotizant articol, am simtit ca sunt acolo si savurez pana si parfumul. Frumoasa e lumea si natura prin ochii tai!
Mulțumesc, Elvira, asta am și dorit să transmit, natură fără prea multe cuvinte, natura simplă găsită la tot pasul.
Câteodată e bine să încetineşti… să ieşi din ritmul trepidant şi pur şi simplu să revii la lucrurile simple (eu încerc să fac asta cât mai des cu putinţă)
Fotografiile mă îndeamnă să închid ochii şi să visez – la cele cu apusul şi cu flăcările am făcut asta la propriu.
Mulţumesc pentru vizita aceasta în natură – chiar am ajuns ACOLO, chiar dacă acum „zac” pe un scaun la serviciu…
Te salut Ioana, și tot de pe un scaun la serviciu. Dar sa vezi cum e când ești țintuit „de scaun” și după ce pleci de la serviciu… și uite așa învață omul să aprecieze încetinirea și să caute să vadă tot ce mișcă în jur ca să-și umple golurile. Partea bună e că uneori regăsești intensul și în ritm de melc, partea proastă e că genul ăsta de intens nu te consumă, ci te-ntărâtă 🙂