Cutia

cufar, lada de zestre, cutie de lemn

Cu fiecare treaptă cutia devenea tot mai grea și dacă primul rând de scări mersese binișor, la al doilea simți un transfer de energie de la ea la cutie, pe când cutia devenea tot mai puternică, ea tot mai slabă. Dar cum nici o cutie nu se poate pune cu o femeie încăpățânată, ascensiunea deja de-a dreptul dramatică continuă încă un rând de scări. În mintea ei se zbânțuiau ironic scheme cu plan înclinat și vectori de forțe că așa-i în viață, în fizică și în viață, nimic fără gravitație și normală, nimic fără forță de frecare și e ironic că-și aducea aminte de ele tocmai acum, când forța ei se străduia din greu să se mențină.

Pe etaj se deschide o ușă și o femeie în vârstă, la fel de scundă și de firavă ca și prima, întrebă dacă poate ajuta. Nu, mă descurc, zice tânăra, dar bătrâna e deja acolo apucând de un capăt al cutiei și o îndeamnă: hai! Chiar și la patru mâini, cutia continuă să primească kilograme în plus la fiecare treaptă astfel că pe ultimul rând de scări femeia tânără trăgea, iar femeia bătrână o proptea să nu alunece înapoi la vale…

E bine aici în fața ușii, ba nu, zice cealaltă, până la capăt și cutia ajunge pe hol unde ambele sunt de acord dintr-o privire că abia acum e totul bine. Mulțumirile curg, o dată, de două ori, în urma femeii ce cobora treptele spre apartamentul său. Femeia cea tânără ar fi vrut să afle măcar numele celei care o ajutase, să-i confirme sprijinul pentru oricând va fi nevoie, dar nu mai avea cui…

În liniștea ultimului etaj înțelese că în umbra unei perdele sau în spatele unei uși sunt mereu oameni pe care nu-i cunoaștem sau dimpotrivă ne sunt prieteni dragi și care, deși nu ne dau bună ziua toată ziua, sunt acolo aproape de noi și apar exact când trebuie, când nu cerem ajutorul, când îl respingem, dar îl acceptăm și devenim o echipă preț de câteva trepte sau până la cel din urmă etaj.

Sfidând legile fizicii cu legile ei, în viață cutia e uneori dată naibii de goală și totuși incredibil de grea dacă o împingi de unul singur.

p.s. obiectul din imagine nu este subiectul postării – mi-ar plăcea mie să am o așa lădiță.

9 Comentarii

  • Lasand la o parte cititul printre randuri, sunt sigura ca postul asta a fost inspirat din faptul ca ti-a venit coletul :). A sunat curierul, sau l-ai pandit o zi intreaga? Sau ambele?

    • Eu l-am pandit pe el, vecina pe mine, el a fost un ursuz, eu o capoasa, vecina – omul potrivit la locul potrivit.
      Nu stiu ce m-as face in viata asta fara oamenii potriviti la momentul potrivit! As fi mult mai saraca sufleteste…

  • Asta este viaţa! Cu oameni care te ajută, cu oameni care îţi pun beţe în roate, alţii se uită indiferenţi…

      • Aş putea să răspund foarte enigmatic: „nimic nu este întâmplător” 😀
        De fapt, eu cred că este necesar să şi cerem ajutorul, chiar dacă acest lucru nu se face întotdeauna explicit. Coletul dacă devine prea greu, se simte şi atunci trebuie să-i lăsăm pe cei care vor să o facă, să ne ajute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *