Closer

Simţeam cum îmi amorţeşte trupul, mi se împotriveşte şi devine independent, concomitent cu sentimentul paradoxal de vid ce mă sufocă.

Suspendată. În cap două bile uriaşe se deplasau dintr-o parte în alta. Se ciocneau între ele. Urletul cobora în loc să urce. Îl simţeam strecurându-se. Sternul l-a sugrumat şi bilele s-au oprit. S-a dezlănţuit ca o furtună şi l-am simţit cum îşi strânge fiecare fibră pe un ghem uriaş. Apoi, Tăcerea. Sunetul propriei mele existenţe a rămas acolo jos. Şi n-am mai respirat nici aer, nici întuneric.

Firul de lumină se întindea de-alungul coridorului. În capăt un fotoliu gol. De-asupra mea contururi. Şi încet încet vocile ce se apropiau. Un ecou întârziat. Fotoliul era singurul element pe care-l puteam distinge. Şi tocmai acolo în capăt! Nu mi-l aminteam gol. Dar acum era.

Jos, pe mochetă cu trupul sprijinit de o margine a ceva, poate un alt fotoliu, eram eu. Poate pe un umăr, pe un braţ, dar dacă era aşa, îl simţeam incredibil de puternic. Pentru că îmi simţeam capul ca pe o sferă plină cu metal pe care cu greu ar fi putut-o susţine ceva.

Un păr negru cobora peste mine ca o mângâiere nevăzută.Unde atingea pielea mea îşi simţea forma şi sub piele trupul se recăpăta pe sine şi din trup viaţa. Aerul desfăcea ghemul din stomac şi urca. Am izbucnit în plâns şi-am strâns ochii a disperare şi a ruşine. Şi nu ştiam cine sunt ei! Nu ştiam nimic! Nimiiiic!

Mâna îmi cobora de pe frunte, îmi dadea parul la o parte, îmi ştergea lacrimile. Îmi ridica propria mână şi-o săruta. Simţeam fierbinţeala mea cum creşte sub atingerea străină şi atât de fierbinte şi ea.
Am privit în sus şi de sub pletele acelea aspre şi negre, l-am regăsit pe El:
– Tu erai?
– Frumoasa mea! Frumoasa mea!

Am închis ochii. Cine era el? Nu mai conta, era deja acolo cu mine. Cu mine în braţele lui. Nume? Care nume? Ce e un nume când Aşteptarea şi-a creeat propria existenţă? Am lăsat trupul să cadă cu totul şi căderea a fost lentă. M-am cuibărit încet şi căldura m-a strâns. Atâta strânsoare şi atâta libertate! Amândouă deodată!

Mi-aminteam acum. Treptele. Urcam. Una cate una. Fără grabă. Lumina difuză şi rece, lumina aceea din capăt mă chema spre ea. Acolo, fotoliul. Acolo El luând formă umană. Mâinile lui explicau ceva şi vântul mişca perdelele într-un mod straniu de parcă degetele lui ar fi dirijat totul. S-a intors o clipă. M-a privit. Treptele se terminaseră, dar eu continuam să urc.

Eram deja în cadere când o lumină puternică m-a izbit drept în fată. Eu o declanşasem? Ea mă declanşase pe mine? El? Peretele m-a luat de umăr şi m-a târât până jos. Ochii au rămas înspre El.

Ştiam cine e. Nu ştiam dacă voi cădea sau mă voi inălţa la prima noastră întâlnire.

***

Pentru concurs, mymindisoutoforder.blogspot.com, lucianstanciu.ro.

*********************************

3 Comentarii

  • Titlul este in engleza, ai cateva greseli de ortografie si punctuatie iar frazele sunt taiate – sunt multe locuri in care le puteai uni cu usurinta. Ideea centrala este bine explicata – prin urmare si pusa in valoare – trairile interioare sunt complexe si evidentiate.

  • Dupa ce am inscris postul in concurs am considerat ca n-ar mai fi cinstit din partea mea sa-l modific. Nici macar sa corectez greselile de ortografie. Imi dau seama ca abordarea mea e un nefericita, dar asa vad eu lucrurile corect.

    Prin urmare, multumesc de observatii. O sa fac corecturile de rigoare. Cat priveste frazele mele “taiate”… de cele mai multe ori scriu precum vorbesc sau de parca as trai exact in acel moment evenimentele… si asta duce la o senzatie de agitatie, de rapiditate, de succesiune rapida de la o stare la alta.

    Sincer mi-as dori asa comentarii mai des. Dar nu foarte des :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *