Clipele de după

În ultima vreme, mi-am tot trăit clipa. După cum şi când am simţit, după cum am visat, după cum voinţa şi ambiţia s-au priceput a-mi domina impulsurile şi/sau chibzuinţa. În tot acest timp am ştiut că trăiesc ceea ce am aşteptat o viaţă, dar şi că restul vieţii nu-mi va fi privat de… clipele de după.

Echilibrul nevăzut care ne domină existenţa e mai presus de liberul arbitru, destin, noroc sau orice altă găselniţă a omului menită să-i explice veşnicul de ce (eu, mie)? şi orice încercare de a ne construi propriul echilibru sau de a rescrie regulile (universale) este… reechilibrată.

Una dintre “teoriile” mele este că totul se plăteşte. Trăieşti pe măsura a cât poţi plăti. Mai devreme sau mai târziu, viaţa găseşte slăbiciunile ascunse dinadins (sau ignorate) şi le va scoate la iveală. Omul poate fi surprins, furios, consolat, demoralizat sau în orice alt fel, dar singura atitudine care îl poate scăpa de plată este… să o plătească cu preţul fiecărei clipe de după.

Carpe diem nu e deloc o filozofie ieftină (poate părea ca orice lucru simplu ajuns “clişeu” şi de multe ori, prost “tradusă”, unii înţelegând doar chestii de genul: “distracţie acum indiferent de urmări”), şi dacă poetul Horaţiu spune

Carpe diem, quam minimum credula postero! (“Trăieşte-ţi ziua de azi, nu te încrede în cea următoare!”)

sau

Spem longam reseces. Dum loquimur, fugerit invida aetas: CARPE DIEM, quam minimum credula postero! (“Speranţa după timp ţi-o păsuieşte căci vremea, cât de rea, se scurge cât vorbim, CULEGE ZIUA CEA DE ASTĂZI, ce va fi mâine noi nu ştim”)

eu aş reformula trăieşte (cu adevărat) clipa şi nu te vei dezice de următoarea!

Cum lesne se poate înţelege, am ales să-mi trăiesc clipa, oricare ar fi ea şi dacă azi plătesc pentru nişte datorii mai vechi, tot azi am grijă să-mi îndatorez ziua de mâine.

Şi nu ştiu cum se face, dar cel mai bine îmi e după ce refuz a mai întreba obsedant de ce mie??! când răspunsul însuşi e o clipă pe care o irosesc… întrebând.

P.S. Şi pentru că scriind am avut în minte o imagine mai… altfel, nu pot să n-o adaug postului.

abstract. un camp arat. un scaun. o zi cu soare

6 Comentarii

  • Sper sa nu impun prea mult dar e greu sa nu impar inca un colind, care a fost intemnitat mai bine de cincizeci de ani: eu i-am auzit pe parintii mei cantandu-l numai in soapta, o data, de mult: in soapta din cauza ca era interzis. Poti sa-ti imaginezi cum m-am bucurat sa-l aud din nou, de peste mari si tari, datorita felului deosebit in care respectam clipele vietilor in ultimii ani:

    http://www.crestinortodox.ro/colinde-audio-colinde-craciun/colinde-corul-symbol/din-in-corul-symbol-1710.html
    Doamne-Ajuta.

  • Mi-a facut o reala placere sa ascult colinde cantate asa si nu “muzica usoara” cum au devenit in ultimii ani, motiv pentru care am capatat si o anumita aversiune fata de ele.

    Si pentru ca nu era destul ca s-a “manelizat” Craciunul, colindatul s-a transformat in “dati cu pomana?” si cand aud pe cineva cantand, asta e primul lucru care imi vine in minte. Spun asta pentru ca a “nu uita cand esti voios ROMÂNE sa fii bun” si-a pierdut toate sensurile.

    Suntem voiosi pentru orice alte motive decat conotatia religioasa a zilelor ce vor urma, suntem buni doar daca ne iese ceva (sa nu uitam hranirea propriei vanitati), suntem români cu numele doar cand “da bine” si, mai ales, suntem ROMÂNI in atitudine aproape tot timpul.

    Mi-ar placea sa-mi regasesc clipele(ca tot vorbeam de clipe mai sus) de pe vremuri cand cantam si ascultam colinde, iar momentul final, cu rasplata, era frumos si sincer deopotriva: si pentru cel ce primea si pentru cel ce da…

  • Claudia, mie nu-mi place cum suna postul asta… sper ca nu ai probleme prea mari sau daca ele exista sa dispara cat mai repede… Iti doresc Sarbatori Fericite !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *