Acum cinci ani îl vedeam pentru prima dată. În zorii zilei. Și l-am tot văzut până la căderea întunericului.
O zi pe cărări de munte, o zi pe care timpul o conservă așa cum am fost: zâmbet, mesteceni, munte, prezență, tăcere, „mai ești?”. O zi de la care nu așteptam nimic, dimpotrivă. Poate că atunci se întâmplă cum trebuie lucrurile, când nu le aștepți, când nu intervii în cursul lor.
N-aș mai scrie nimic și așa am scris cam mult.
Adaug însă o platitudine: e destulă risipă în a-ți dori să fii fericit când de fapt ești.
Fericirea nu e așa și pe dincolo, nu suportă descriere, nicidecum enunț și demonstrație.
Fericirea nu vine din lipsa problemelor sau din abundența reușitelor.
Fericirea e uneori singurătate și alteori centrul lumii cu aceeași măsură.
Eu cred că cei mai mulți oameni sunt fericiți, dar își doresc să fie, să știe, să fie siguri și desigur, să aibă mai mult.
p.s. nu-mi doresc comentarii aici, să-mi fiți cu înțelegere.