Locuri de văzut cu prietenii, Cheile Vârghișului și Tinovul Mohoș

De pe la începutul anului am tot vrut să ajung în Cheile Vârghișului, un cotlon interesant al munților Perșani despre care singura-mi impresie e cea lăsată de Măgura Codlei. Cu atât mai mare mi-a fost bucuria să reușim o reuniune pinguinească, nu chiar toți, dar trebuie și motiv de revenire pe lângă traseele restante de acolo, cele câteva ore abia ajungându-ne pentru trei peșteri și cinci-șase punți.

Munții Perșani, 27 august 2016
Trupa: Vali & Dana, Andrei & Claudia, Mike, Vio, Muha, Kya & Alois
Traseu: cruce albastră / bandă galbenă pe firul Cheilor Vârghișului (harta de la intrarea în traseu)
Date traseu: 8km (dus-întors), 4h
Recomandare: frontala pentru incursiunile în peșteri

Tinovul Mohoș, lângă Lacul Sfânta Ana (Munții Harghitei)
Program vizitare doar cu ghid la ore pare: 10:00, 12:00, 14:00, 16:00, 18:00.
Se plătește parcarea și intrarea în rezervație.

Cheile Vârghișului

În Chei se poate ajunge și dinspre Merești, dar noi am preferat dinspre satul Vârghiș (76km dinspre Brașov până la intrarea în chei), mai ales că documentarea a inclus și un forestier proaspăt asfaltat, ce-i drept îngust, dar oricum, un exemplu de așa da pentru drumul Zărnești – Plaiul Foii care reușește să polueze grozav cu praful lui alb ridicat de multele mașini (gropile nu împuținează turiștii…). Că tot am pomenit de documentare, menționez două jurnale ce mi-au ațâțat interesul (mai sunt și altele, care de care mai ademenitoare):
– unul mai nou de la Annelise Floroian – Cheile Varghisului, 21 iulie 2016
– altul mai vechi din 2014 de la Mecanturist – Cheile Vârghișului, un loc mai mult decât surprinzător!

Drumul forestier ne-a rezervat totuși 1-2km de pământ după cei 10km de asfalt, dar nimic de speriat. La capăt, un pod peste apa verzuie a Vârghișului și un centru de vizitare în plină etapă de amenajări interioare. Doi rangeri la uniformă verde ni se arată vederii, sunt interesați să parcăm cât mai aliniat. E curat și e ordine, mă simt ca într-o rezervație de care chiar se ocupă cineva. Plătim desigur, 5 lei de mașină și 4 lei de om, primim bilete, și după cum aveam să vedem și în zona de campare, curățenia și amenajările sunt exemplare.

Intrăm în pădure și însoțim Vârghișul traversându-l pe o primă punte. În nări avea să mi se instaleze mirosul apei și-al mâlului adus de recentele ploi, un miros extrem de natural și de plăcut, mai ales că sunt într-o perioadă cu simț olfactiv ridicat. Aerul răcoros, un veritabil aer condiționat perfect reglat, mi-a completat starea de bine, de relaxare, pe care am resimțit-o tot timpul de-a lungul plimbării. Asta pe lângă bucuria unei noi ture alături de prieteni, eu simțindu-mă cumva într-un soi de numărătoare inversă: vara trece, toamna se numără bobocii 😀

Din cele peste 120 de peșteri, doar câteva sunt accesibile vizitatorilor de weekend (ca și noi), pentru restul trebuind aprobarea custodelui și echipament specific dublat de o educație corespunzătoare: fără distrugeri ale formațiunilor calcaroase, scris pe pereți ori perturbarea liliecilor.

Continuăm mai mult pe partea stângă a cheilor, dăm de o primă grotă ce nu ne convinge să urcăm până la ea, astfel că prima incursiune speologică pinguinească va fi la Peștera Șura Cailor sau Peștera Calului. Aprindem frontalele și intrăm, doar Dana rămâne afară apreciind mai mult lărgimea și lumina decât pereții și întunericul. Nici noi n-ajungem prea departe, ne strecurăm într-o a doua încăpere și de acolo ne mulțumim să intuim eventuale continuări și să încercăm fără succes jocul „stingem toate luminile?”.

Îmi plac peșterile, nu la modul că m-aș strecura și-ntr-o gaură de șarpe, dar îmi place să mă zgâiesc la pereți și să caut ceva, nici eu nu știu ce, poate doar ceea ce timpul și apa lasă în urmă dizolvând calcare. Oricum, mă irită că trebuie să ies înainte ca măcar să mă înțepe frigul (ca să nu rămân singură, că ultima sunt deja).

Ieșim din peșteră și o parte din noi e regrupată peste punte de peșteră, că era mai umbră și mai plăcut. Mike, prevăzătoare ca de obicei, are ceva descrieri salvate și insistă cu Gaura Tătărilor, niște „nări” aflate cumva deasupra peșterii Șura Cailor. Și eu vreau să văd „nările”, mi-au părut cele mai fotogenice din pozele altora și insist și eu. Numa’ că trebuie să ne întoarcem puțin și să prindem poteca calcaroasă ce urcă vreo sută de metri, lăsându-se ușor spre dreapta.

Nările sunt bune de explorat și curate, dacă e să ignorăm praful. Dăm o raită, tragem niște poze, privim aerian spre chei și zărim „peste apă” intrarea celei mai mari peșteri de aici.

Revenim la firul apei și continuăm prin chei, de data asta mai mult pe partea dreaptă a lor. Poteca e tare faină, apa Vârghișului curge potolit și străveziu (n-ai zice că tocmai el a săpat în stâncă), iar punțile sunt prilej de bucurie și legănare copilăroasă pentru cei mai mulți dintre noi. Îmi place la nebunie senzația de pe punte și am sentimentul că exact așa îmi percepe Făptura mersul… sau așa îmi place mie să cred ca să nu mă simt vinovată că o plimb pe tot felul de coclauri.

Continuarea pe cruce albastră duce spre Merești, iar cheile par să se domolească, astfel că ne întoarcem (vizavi de Peștera Șura Cailor) căci mai avem de vizitat Peştera Mare de la Mereşti sau Peștera Orban Balazs, după numele celui care a cartografiat-o detaliat. Aici știm din descriere că avem șanse să vedem lilieci, treabă pe care unii dintre noi abia o așteaptă, iar alții nicidecum.

Urcăm la peșteră, terenul e ceva mai abrupt, însă niște scări metalice cu tot cu balustradă ne ușurează efortul și ne înșiră la poză. Nici nu apucăm bine să ne echipăm cu frontale și câte-o haină – cine are – că ne și împărțim în două grupuri, unii înainte, alții spre stânga. Rămân nehotărâtă la mijloc și bunghesc un prim liliac agățat. Până la urmă tot spre stânga pare să fie galeria principală și ne avântăm în adâncuri. Dacă Dana ne-a zis pas din poarta peșterii, „scăpăm” și de Kya la primele fâlfâiri de lilieci.

Explorăm poate o sută și ceva de metri din cei peste 1500, trecem prin diverse camere și galerii, unii se murdăresc forțând intrări, alții dau cu capul de „pragul de sus”, jocul „stingem și noi lumina?” nu ne iese la negru, ceva tot mai licărea prin zona Vioricăi, iar peștera, deși nu mai are stalagmite (or fi fost cândva), ne răsfață privirile cu pereți lăptoși, mici dantelării și efemere diamante – picături de apă…

Ne întoarcem la mașini, lăsăm pe altădată poteca cu belvederea asupra cheilor și pornim spre Balvanyos. Eu sunt deja fană secuime și deși nu știu o boabă ungurește, apreciez ce se vede la drumul mare: rânduială și curățenie, meșteșuguri și tradiție. De fiecare dată când trecem prin Harghita-Covasna mă mir de lipsa gunoaielor de pe marginea drumului și de porțile de lemn de prin sate – deh, am și eu niște fixuri.

Tinovul Mohoș

Kya și Alois sunt singurii care au mai fost la Tinov acum câțiva ani și insistă că o să ne placă. Bine că i-am ascultat, e un loc deosebit, iar pentru curioșii în ale botanicii, de-a dreptul interesant. Prindem la fix turul de ora 18 și pornim după ghidul tinerel ce ne împarte în două cete după cum avea să ne dea explicațiile: în română și în maghiară. Româna e stângace tare, dar bunăvoință multă este 🙂 Cum ghidul e abia în a treia săptămână de lucru, povestea nu e una spusă pe de rost, astfel că ne bucurăm de informații – astfel se explică râsul și voia bună, mai ales de partea cetei ungurești – și de încrederea cu care ghidul ne trimite singuri în mlaștină. N-a scăpat de noi, eram prea entuaziasmați să-l ascultăm din nou.

Tinovul sau mlaștina oligotrofă e una dintre acele întâmplări interesante ale naturii, peste lacul dintr-un prim crater al Muntelui Ciomatu s-a așternut cenușa vulcanică după erupția celui de-al doilea crater (actualul lac Sf. Ana), iar colmatarea parțială a dezvoltat atât de bine mușchiul de turbă că s-a ajuns la… turbărie. În zilele noastre stratul de turbă ajunge până la 20m, iar cele câteva ochiuri de apă (adânci, negre și fără pești) oglindesc panoramic pinii și mestecenii pitici.

„Poteca” de vizitare nu intră prea mult la interiorul tinovului, doar cât să pricepi cam despre ce e vorba, iar pașii ne sunt ghidați pe podețe sau butuci de lemn. Înafara lor, pământul e moale și mustește a apă. Dintre plante, unele protejate, doar afinul și merișorul par să fie prietenoase, restul ori te omoară ori te strică la stomac ori te ustură la buzunar dacă cumva te-apuci să culegi.

Ultimele raze de soare ne-au condus afară din tinov și în drum spre o nouă destinație. Sorții au făcut să fie tot Brașovul, mrejele Oktoberfest-ului au fost mai frumos mirositoare ca cele ale Muntelui Ciomatu-Puturosu, care, la drept vorbind, m-au făcut să caut pe net dacă există compatibilitate între gravide și emanațiile de sulf 🙂 Nu m-am lămurit pe deplin, reiau cercetarea dacă mai ajung în zonă până la vremea Făpturii, ceva îmi spune că nu, mai sunt și alte cărări ce mă așteaptă, cu gândul sau cu pasul, ca o dependentă de mișcare ce sunt – și e drept că mișcarea îmi dezumflă picioarele și-mi drege durerea de spate cum nici somnul nu mai reușește. Care somn??!