Captivitate

De ceva timp, refuz să scriu. Cine vede jurnalul din deltă sau cel de la munte nu mă va crede, însă cine mă cunoaşte da. Cine mă (mai) cunoaşte? Şi de ce aş (mai) vrea să mă cunoască cineva? Şi de ce ar (mai) trebui să mă cunoască cineva? De ce (mai) simt nevoia să mă cunoască cineva?

E foarte uşor să punem întrebări altora şi foarte greu să ni le punem nouă. E ca şi cum am da cu mâinile în jurul nostru şi am descoperi gratiile invizibile pe care convenabila orbire numită compromis le ascunde fiecărei zile. Cei mai mulţi oameni nu au nici o problemă cu asta. Eu descopăr că trăiesc într-o lume de oameni împăcaţi, sunt captivă între împăcările lor!

Neîmpăcarea mea, neacceptările, îmi sunt cu atât mai strânse în jurul meu cu cât eu le am şi ceilalţi nu. Poate chiar nu le au! Şi dacă nu le au, de ce nu le au? Şi dacă le au, de ce le ascund? Chiar se trăieşte într-o lume ideală, perfectă, mulţumitoare şi doar eu rătăcesc buimacă printre întrebări? Iertaţi-mă dacă nu pot crede asta.

Cred în schimb în gratiile exagerat de subţiri din ochii unora şi gratiile exagerat de groase din ai altora. Că de aia unii fac compromisuri pline de împăcare şi seninătate, iar alţii îşi tot caută locul potrivit cu tot cu imensa lor colivie. Mă cam văd în a doua categorie, dar exagerarea n-ar trebui să anuleze adevărul (sau convenabil, daa! de ce nu? )

Şi înainte de a vă simţi acuzaţi de cuvântul compromis, trebuie să vă mărturisesc că nu e un lucru aşa rău pe cât se dă mereu senzaţia. E uneori singura cale spre  (forme de) fericire sau de realizare a viselor! Nu vorbim de sacrifiu ci doar de compromisul aducător de linişte. Şi unii sunt de invidiat pe cât sunt de în stare să îl accepte. Restul, nişte frustraţi care aruncă cu pietre pentru că ori nu pot, ori nu-i lasă… principiile (aici sunt sarcastică pentru cei ce vor să fiu sarcastică şi vobesc serios pentru cei ce vor să vorbesc serios – un compromis ca să citiţi până la capăt fără să vă enervaţi).

Şi ştiţi cum ţi se răspunde de obicei la toate astea: bucură-te de ceea ce ai! Nu ştiu de ce, dar mie asta îmi sună a înjurătură! Adică are acelaşi efect. Să nu se înţeleagă greşit, dar e ca atunci când te doare ceva şi ţi se spune: o să fie bine! În momentul ăla e ultimul lucru pe care vrei să-l afli, mai ales că ţi se spune doar ca să fie ceva spus! De altceva ai tu nevoie, speranţa de a fi bine într-o anume zi e tot ce mai ai şi tu…

Dacă chiar îţi pasă,

unui om în colivie nu-i spui să iasă (dacă vrei, poţi! spun toţi cei care au reuşit), ci cum să iasă!
unui om în colivie nu-i spui să se mintă că ea există, ci cum să clădească o lume înăuntrul ei!
lângă colivia unui om în colivie îi poţi fi ori prieten ori nimic.

Oamenii în colivii există. Ştiu să tacă, să urle, să piardă, să facă compromisuri, să se bucure de ceea ce au când chiar au, să tânjească după ceea ce i-ar putea completa, să învingă, să fie înfrânţi, să-şi trăiască viaţa ca pe o luptă cu ei înşişi, cu impredictibilul destin şi mai ales, cu golurile dinăuntrul lor! Ei ştiu că foarte rar se poate strecura cineva înăuntru şi se mulţumesc cu mâinile împreunate printre gratii.

Însă, deseori, mulţi buni samariteni se arată şi le vorbesc despre zbor, despre eliberare şi da, chiar reuşesc să zboare. La aterizare însă, se zguduie sub greutatea coliviilor ce-au zburat laolaltă cu ei. Şi n-ar trebui să se plângă de acest fapt, doar au zburat! De ce nu pot accepta că sunt nişte oameni în nişte colivii? De ce vor ei să fie altceva şi să trezească şi restul de colivii amorţite??! De ce să ne punem întrebări şi să ne complicăm viaţa??!

Dar oamenii din colivii nu aud toate acestea. Ei cred în continuare că există buni samariteni, că există naivitate, că NU sunt ultimii soldaţi ai norocului.

P.S. Am avut trei fotografii în minte, le pun pe toate trei la un loc şi… atât.

p.s. 2. Nu, nu m-a supărat nimeni, nu sunt pesimistă, negativistă, extrem-egocentristă sau frustrată cu acte şi nu am un motiv anume pentru a scrie din… captivitate.

6 Comentarii

  • Pai, eu vad altfel.
    Cine e multumit sta intr-o colivie pe care si-o face singur, iar cei nemultumiti zboara mereu…
    :-)

  • ”Tocmai ce-am ieșit din colivie și-am încuiat-o cu lacătul. Dar, când să fac câțiva pași, ce să vezi? M-am lovit de gratiile unei alte colivii, al cărei lacăt mă pregătesc să-l descui, ca să pot ieși în lumea largă și să strig cât m-or ține rărunchii. Dar oare… ce să strig? Mai bine fug. Dar oare… unde pot fugi? Cel mai bine, intru înapoi în colivia mea micuță. Acolo, mă simt în largul meu, chiar dacă e prea strâmtă.”

    Am scris asta, încercând să fiu în asentimentul tău. Nici gând de frustrare, la un ,, HÂTRU” după cum mă definesc apropiații.

  • Libertatea este in noi, nu in spatiul pe care ni-l construim parca special ca sa o ingradim. Iar in noi avem loc infinit sa crestem, sa zburam, sa visam. Nu suntem in colivii, ci ne cautam coliviile, ca si cum prea multa libertatea ne-ar speria.

    Si eu cateodata scriu ca disperata, iar uneori nu pot sa insir o fraza, ca si cum as deschide gura sa articulez si nu se aude niciun sunet. Sunt perioade si perioade.

  • Stiu ca mi-a placut de mic o poveste in care o ursitoare i-a urat fiului de imparat “Sa nu fii niciodata multumit”. :) S-au speriat toti, dar in fapt era cea mai buna prevestire.

    Bravo!
    Pentru partea de “cum sa iasa”!
    Da, oamenii ar trebui sa gandeasca, sa nu raneasca daca nu au solutii. De multe ori ma simt neputincios in fata oameniilor in colivii, mai ales cele date de boli… Si tac si imi pare rau. Am vazut insa oameni care pot sa faca ceva in cele mai grave cazuri (nu detaliez…). Sa usureze cumva orice moment, cat de greu. As vrea sa pot face asta.
    Asta e o colivie a mea – inca nu pot sa fac asemena lucruri, nu destul oricum.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *