Cand pleci, daca pleci…

… trage si usa dupa tine!

O sa scriu acest post in urma unei revolte constante si continue pe care am tot analizat-o si disecat-o si am ajuns la concluzia pe care tocmai ati citit-o. Nu e indreptata impotriva cuiva anume, e adresata de fapt mai multora, inclusiv mie…

Sa fiu mai explicita! In vietile noastre apar si dispar oameni. Cu unii dintre ei ne imprietenim brusc, ne marturisim sufletele, ne golim pentru un timp de suferinte trecute, ne vindecam de unele si ne producem altele noi… si dupa o vreme in care se consuma intens “schimbul de vieti” cum ii spun eu… unul dintre cei doi iese… pe usa din dos mai degraba si gata!  Pleaca fara un adio, fara un pe curand… fara sa traga usa dupa el. Celalalt… mai ingana ceva un timp, mai asteapta si apoi isi continua si el viata.

Poate revolta mea va pare stupida, iar intamplarile de genul asta firesti! Poate asa o fi viata, dar eu refuz sa o traiesc intre o usa care se deschide si alta despre care  nu stiu daca se va inchide sau nu. Refuz sa te inteleg pe tine care pleci asa si pe tine cel care accepti plecarile asa! Pana si pe mine… si ma regasesc in ambele cazuri.

Daca e sa ma opresc asupra motivelor imi trec prin minte destule, dar parca niciodata cele potrivite. O sa incerc o enumerare si as vrea sa continuati voi… ca sunteti destui:

– simti ca te-ai descoperit prea mult in fata cuiva , de-acum esti vulnerabil si detesti asta… prin urmare cel mai usor e sa… fugi, nu??!

– nu te-ai mai vazut demult cu acel cineva si crezi ca nu mai merita efortul sa continui comunicarea chiar daca te-ajuta mai mult decat lipsa ei.

– dupa ce v-ati impartasit Totul sau fiecare cat a putut, te-ai plictisit si pur si simplu schimbi decorul. De ce te-ai mai obosi sa-l anunti si pe celalalt ca de fapt n-ai iesit “la plimbare” ci te-ai dus…. si dus ai fost!

– acel cineva, virtual sau nu, a fost demn o vreme de increderea ta, dar acum nu mai e, de fapt nu-ti mai place caracterul lui sau mai stiu eu ce mama naiba iti placea inainte, dar acum nu…! Asa ca nici nu mai merita efortul unui “bah prostule, eu ma car!”

– atata vreme cat v-ati apropiat sufletele ati fost numai ochi si urechi unul pentru celalalt, pentru ca interesul are direct si reciproc, dar dupa v-a apucat aplicarea sentintelor si a mentalitatilor. Faza cu aruncatul pietrei nu se aplica si in cazul tau, ca deh, greselile tale parca sunt ceva mai justificate…

– viata ta e mai complicata ca a celuilalt. Parca nu e destul de interesanta si esti sigur ca-n alta parte gasesti ceva mai “bun”.

– te dor deja problemele celuilalt si empatizezi prea mult cu el. “Prezenta” lui iti face rau si-ti complica propria existenta. E de inteles ca vrei sa te “aperi”, dar spune-i si celuilalt! Nu crezi ca altfel tocmai i-ai mai adaugat CEVA la piatra lui de moara??!

– esti pur si simplu un “vanator”, un “consumator”, un “calator”. Vii, observi, consumi, te hranesti, pleci. Nu-ti pasa decat de tine, de experienta ta de viata, de orizontul pe care il largesti tot mai mult de la caz la caz. Victima e doar unul din cei multi…

Asa ca, te rog, tu cel care inca n-ai venit, tu cel care inca n-ai plecat, anunta-ma ca pleci in cel mai usor mod cu putinta pentru tine, iar daca n-o faci, trage macar dracului usa dupa tine!

Intre timp o sa incerc sa “repar” ce-o sa se mai poata, pe unde am mai gresit si o sa inteleg de ce ne folosim uneori de oameni. Si tocmai atunci cand n-ar merita s-o facem…

Mie nu-mi spun decat atat: Nu mai tin usa de la intrare deschisa. Va trebui sa bati, sa astepti sa-ti deschid si vei intra numai daca n-ai noroi pe ghete!

7 Comentarii

  • @Herr Tavi: wow… asta cu Herr m-a dat gata!
    Oricum, inc-o data sic! pentru caii aia… sper sa-mi iasa poze bune!

    Ma rog…n-o sa se puna cu galeria ta de la Paris :)

  • Totul incepe cu un bat de chibrit… Care o data scaparat, arde… si arde pana la sfarsit… Timp de cateva “clipe”…

    In timpul asta, il poti vedea pe cel de langa tine, il poti cunoaste, poti forma legatura, poti da sens vietii… Da, si poti vedea in ochii celuilalt jucand lumina… Acea lumina… Si te cuprinde sentimentul de “Bine-ai venit in viata mea!”…

    Dar daca privesti doar flacara… Care palpaie in chip ametitor, crescand brusc, si apoi stingandu-se intr-un punct rosu, lasand in urma sirul negru de taciune, si o dara de fum… Normal, apoi te trezesti brusc, si pleci… Stii… N-ai vazut, de fapt, nimic…

    —————————-

    Sa nu uit… Ghetele le lasi la intrare. Nu poti intra cu ele in sufletul meu…

  • Se poate intampla ca ghetele, cu noroi sau fara, sa stea in fata usii nemiscate si tu sa nu deschizi usa doar din cauza unui principiu. Si ghetele sa nu mai faca un pas tot din cauza unui principiu. Si veti trai linistiti, fiecare pe partea lui de usa, pana la final, stiind sau nestiind ca era cat pe ce sa vo gasiti si sa fiti fericiti impreuna.
    Nu am retzete, Frau …. totul e karma. Cand fortzezi, nu tzine pe termen lung. Recomand relaxare mentala, moderatie, atentie si o doar aparenta nepasare. Jocurile mintii umane sunt prea imbarligate si epuizeaza.
    Daca ma pun in locul tau, citind textul de mai sus, mi-as imagina in felul urmator: eu sunt perechea de ghete. Fara noroi, dar prafuita. Mi-ar place sa se deschida usa, sa simt o catifea care da colbul la o parte, sa fiu luata pe sus si asezata frumos, lin, pe partea cealalta a usii. Restul e povestea care urmeaza.
    Ai scris frumos.

  • @Anka: Nu stiu cum am scris eu, dar tu ai raspuns matur si intr-un fel in care nu doar citesc, ci si “ascult”.
    A trecut ceva timp de cand am scris acest text si de fiecare data cand il recitesc ma gandesc din alta perspectiva la ce a fost, la ce n-a fost inca si stiu ca, sunt in continua schimbare cum toti oamenii sunt… Important e ca acele ghete cu noroi sa nu-si faca loc in viata noastra fara a avea si un alt rost inafara de a murdari. Si e foarte greu de a nu ceda tentatiei de a crede ca poti fi acela care sa le aduca lustrul si curatenia…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *