Când nu alerg, mă gândesc la alergare


Nu am mai scris demult o postare pe tema asta, mai precis din mai anul trecut când sintetizam o etapă oarecum specială, Alergarea după naștere. Dacă până acum o vreme mă rezumam la „eu nu alerg, eu fug” (ani de zile am făcut asta la propriu și la figurat), de ceva timp abordarea s-a schimbat și simt că „alerg tot timpul”. Alergarea este în continuare o terapie, un mod de-a fi în natură, iar când e nevoie – o evadare, însă componenta strict sportivă capătă mai multă atenție din partea mea. Probabil și pentru că la 37 de ani nu mai vreau să trăiesc pierdutul vis adolescentin, ci să mă bucur de mișcare în mod constant și pentru cât mai mult timp posibil. Pe de altă parte, nici nu era greu să evoluez în direcția asta de când am dealul în spatele casei și goana s-a transformat în stil de viață.

Oamenii care iau sportul cu adevărat în serios or să râdă când voi afirma că acum mă antrenez, nu mai alerg doar pe bază de chef. Dar eu tot consider că mă antrenez pentru că urmez un program de alergare și pentru că dacă mă întâlnești prin pădure n-o să-ți spun că am ieșit să scutur încălțările de praf sau să admir floricele (fac și asta), ci că am ziua de tempo sau long run.

venise și primăvara, dar de fapt nu plecase iarna

Dacă antrenamentul meu ar conține și alte sporturi complementare (cross training), mers la sală sau la masaj, aș spune că se apropie de ideal, dar deocamdată presupune cinci alergări pe săptămână:

luni: hills/speed („dealuri”, intervale, fartlek – jocuri de viteză în rampă sau pe plat)
marți: easy run (alergare ușoară – cât să poți avea o conversație)
miercuri: tempo (alergare susținută și continuă la un pace, ritm solicitant – cât să poți spune câte un cuvânt)
joi: pauză activă (alt tip de mișcare, inclusiv mers)
vineri: easy run
sâmbătă: long run (alergare lungă, de distanță, la un pace confortabil – pentru creșterea anduranței)
duminică: odihnă.

Pentru că mă pregătesc pentru un semimaraton montan (21km), programul meu e adaptat acestei distanțe. Ar trebui să țin cont și de pace-ul (viteza) la care vreau să alerg această distanță, dar deocamdată mi se pare dificil să fiu așa riguroasă. Iată însă un exemplu de săptămână, cea care chiar urmează (a opta de când am început programul):

luni: 40min Hills
marți: 9.6km Easy
miercuri: 40 min Tempo
joi: active rest
vineri: 6.5km Easy
sâmbătă: 19km Long run
duminică: odihnă.

Nu vă imaginați că l-am născocit eu, e un program mixat din multele de pe internet, după ce am încercat și altele și am citit diverse ca să înțeleg termenii și să adaptez la ce pot eu face (ex: le-am exclus pe cele care conțineau sală sau exerciții cu aparate de fitness).

La ce e bun un program? După opt săptămâni pot spune că m-a ajutat la capitolul motivație, să ies să-mi alerg rutina chiar dacă nu aveam chef (și ca să vezi, cheful a venit de fiecare dată!), chiar dacă vremea nu mă îmbia (e totuși iarnă). M-a ajutat și să evoluez, să cresc distanța și viteza, dar și să descopăr că la mine nu cerul e limita, ci… ficatul 🙁 În același timp, varietatea de alergări (nu întâmplător sunt intercalate alergări ușoare, de recuperare printre cele solicitante) antrenează cât mai mulți mușchi și previne riscul de accidentare.

Până aici toate bune și frumoase, nu? Să zic și ce nu fac, dar aș cam vrea:
– să am mai multă grijă la capitolul nutriție (poate așa mă lasă și ficatul să trec la nivelul următor), la recuperarea între alergări;
– să nu mai alerg fără o încălzire activă de minim zece minute urmată de minim un kilometru de alergare ușoară, jogging;
– să nu mai omit streching-ul (întinderi statice) de la final (dar deh, conectez ceasul să descarc alergarea și știți și voi cum e când intrați pe strava – acest facebook al sportivilor amatori :D);
– să deprind ceva tehnică pentru coborâri – esențială în trail running – și pentru cum calc în general, mi-e clar că am o problemă și se pare că privitul pe youtube nu se transferă în pași corecți pe potecă;
– dacă tot nu practic alt sport (ora de yoga cu mămici și bebeluși nu cred că se pune…), măcar să-mi rezerv câteva ore pe săptămână de fitness acasă.

nu ai cum să te plictisești iarna când ai un munte aproape

Schimbarea?

Și totuși, în săptămână care a trecut am alergat în total 6h din cele 168h. Mie-mi sună puțin, dar mă compar inevitabil cu cei care au și câte două antrenamente pe zi sau unul și… bun! Pe vremuri, când participam la concursuri, nu alergam nici pe sfert, ci mă bazam pe zilele de weekend petrecute pe munte și uneori chiar au dat roade, însă nu știam niciodată la ce kilometru apare primul cârcel sau durerea din dreapta, iar după mă așteptau febre musculare crunte.

Acum vreau să văd cum e să alerg la un concurs după o perioadă în care m-am antrenat, să văd care-mi sunt de fapt limitele.

Acum nici nu mai am weekend-urile doar pentru mine și nu-mi permit încă drumeții sau ture rapide de toată ziua, însă pot ieși zilnic câte o oră, două să alerg și am și Tâmpa lângă.

Am început să mă întreb ce fel de competitivitate posed. După destule experiențe în care am ajuns la concluzia că sunt „războinică” doar înainte de concursuri, când cercetez lista concurentelor, dar în timpul cursei sunt destul de apatică și nu trag de mine doar pentru că aș putea ajunge și depăși vreo fată, acum am tras linie și am concis, cu cât de mult fairplay sunt în stare, că nu mă duc să mă întrec cu nimeni, nici măcar declarativ, ci să fac o alergare cât mai bună, să scot tot ce pot de la mine (și de la ficatul meu)…

…și mai puține poze sau deloc! Pozele la turele de recunoaștere sau la antrenament. Fără stat la taclale pe traseu sau gură-cască prin punctele de alimentare. Cât mai multă concentrare. Socializarea după linia de finiș.

soarele trimitea o lumină intensă peste poteca ce cobora de pe Tâmpa, iar eu priveam spre Postăvaru și spre Piatra Mare în timp ce luam o pauză forțată de durerea din dreapta

N-o să alerg la prea multe concursuri montane, dar atunci când o fac vreau să simt că e ceea ce îmi doresc, că mă interesează experiența în sine, că nu mă înscriu din plictiseală sau pentru că m-a luat valul. Dacă mă interesează traseul, peisajul, atunci merg separat și mă bucur de el.

Nici atmosfera nu mai e aceeași ca pe vremuri, acum concursurile montane sunt „mari”, cu sute de alergători majoritatea veniți „de la plat” (deja cu antrenor, plan de nutriție, plan de antrenament etc.) și nu câțiva iubitori de munte iuți de picior cu chef de întrecere. Și e drept că nu o poți duce prea mult așa, să alergi maraton după maraton fără pregătire, uzura nu iartă și nici prea mult sens nu are.

Sunt conștientă totuși că alergarea montană e specială pentru mine și că toate aceste idei pragmatice o să fie măcar un pic sabotate de încântarea de a fi pe munte, de sentimentul de zbor și libertate pe care mișcarea ți-l dă, sentimentul acela de zmeu pentru o clipă. N-ai cum altfel când ești virusat, când ai cunoscut muntele înaintea alergării.

Când nu alerg, mă gândesc la alergare

Când nu pot să mai adorm după trezirile nocturne ale Mirunei, când o alăptez și nu pot butona telefonul ca să nu o distrag, îmi imaginez că alerg. Îmi aleg o potecă știută și o parcurg mental în pas alergător, arbore cu arbore, rădăcină cu rădăcină, piatră cu piatră. Sau îmi aleg traseul de la semimaraton și vizualizez cursa, iar dacă se termină prea repede, o parcurg și în sens invers. Pot face asta cu orele, nu mă plictisește și nu îmi disturbă în vreun fel alergarea reală de a doua zi.

Mă mai gândesc și forțat, intenționat, atunci când subiectele politice sau sociale ale zilei mă consumă prea mult și în sens negativ. N-am cum să mă strecor printre nemerniciile unora și altora și nici nu vreau să devin un cetățean de ceară, cum cei mai mulți români sunt, însă realizez că trebuie să îmi impun o limită până la care să mă las influențată, iritată.


Ne mai auzim pe tema asta după concurs, adică peste o lună. Până atunci sper să mă bucur de antrenamente ca de cele mai multe de până acum, să fiu încrezătoare și totodată moderată. De fapt, cel mai tare mă bucur că reușesc să mă țin de un program (doar am cusut o ie, se cheamă că am ceva răbdare!), că mă bucur des de natură, de pădure, iar de când s-a lungit ziua, de prieteni cu care să împart la ceas de seară o urcare pe Tâmpa.

unele momente sunt pentru totdeauna

6 Comentarii

    • Știu cum e Alexandra, te-aș minți că trece repede timpul, dar nu e așa, însă vei reveni cu siguranță pe poteci și chiar dacă va fi greu să-ți recapeți forma, există cuvântul cheie „treptat” care dă roade 🙂

  • Felicitări și succes la antrenament și concurs! Ce mă bucur că nu îți plângi de milă și de… copil. E grozav că faci asta pentru tine și pentru toți, indirect.
    PS: la o alergare ușoară poți conversa tu, eu nici la aia n-aș reuși 🙂

    • Să știi Roxana că tot programul este de vină că nu-mi plâng de milă (munca ține mintea ocupată?), a contribuit mult la creșterea încrederii de sine, la sentimentul că mă întorc la lucrurile care-mi plac.
      Fiecare cu alergarea lui ușoară, de aceea nici nu am menționat viteze, ci doar termeni și o mostră de program și legat de asta, acum câțiva ani s-a apucat Andrei de alergat, iar programul lui includea la început mai mult mers ca la final să ajungă la treizeci de minute alergare continuă. Epilog? În câteva zile va alerga un semimaraton montan 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *