E toamnă. E un motiv bun să fiu astenică. Tot anul aştept aceste zile în care să-îmi pot justifica, pe drept, stările. De fapt, mai e şi astenia de primăvară, dar ea e vinovată mai mult de fotofobie şi migrene.
Acum cerul e gri, lumina e ştearsă, aerul se aşează greu ca un drumeţ obosit. Sunt eu însumi obosită, slăbită, sfârşită, extenuată. Nu mă pot concentra. Oasele îmi transmit durerea lor surdă şi îmi cer să mă ghemuiesc. Într-o cutie de chibrituri eventual.
O nemulţumire cumplită mă apasă. Nu ştiu care e subiectul ei şi încotro se îndreaptă, dar există, mă pândeşte, se apropie şi când nu mă aştept mă cuprinde brusc. Apoi mă eliberează înainte de a-i descoperi sursa. Jocul ăsta sordid mă enervează, mă demoralizează şi chiar dacă abandonez, el tot continuă.
Urechile îmi ţiuie şi nu-mi pot auzi gândurile, întrebările, încurajările, concluziile. Ca un laitmotiv răzbeşte totuşi: „oamenii (te) judecă, ssst!, nu mai spune nimic, închide-te, uită!”, dar eu nu! mă încăpânez să-mi permit judecata lor, neputinţa mea, vorbele-mi, neuitarea.
M-aş putea refugia în locuri unde nimic din toate acestea nu m-ar mai putea ajunge, dar n-o fac. Eu nu pot fugi, trebuie să stau, să admit, să accept, să înfrunt.
E atât de toamnă. În toate. Azi-dimineaţă m-am trezit greu de sub plumbul pleoapelor căutând ceva prin geamurile mari, încă fără perdele. Soarele răsarea alb, banal, între nori gri-albi, fără contur. M-am simţit trădată.
Şi odată scrise toate acestea, mă voi opri. E un gust amar în clipa de-acum.