Alergarea după naștere, începuturi

iubesc-alergarea
Deși titlul pare unul generalist, precizez din capul locului că experiențele și concluziile sunt cât se poate de personale și de amatoriste. Așa cum sarcina, nașterea și maternitatea sunt diferite de la o femeie la alta, se pare că și revenitul în pas de alergare cere o cadență unică.

Am folosit plural în titlu, începuturi și nu început, pentru că nu e vorba doar de alergarea în sine ci și de tot contextul cu care venea la pachet înainte de a pune încălțările în cui – acum un an, prin luna a treia de sarcină.

Am născut, am crezut că rup asfaltu-n două

Bine, nici chiar așa! Am născut, natural, în noiembrie și cele câteva luni bune de iarnă brașoveană au amânat răspunsul întrebării „eu cum mai alerg?”. Dar da, când am ieșit, impulsionată și de cântarul care mă arăta la kilogramele de dinainte, am izbucnit într-un alergat disperat care s-a terminat rapid cu tot felul de dureri. Îmi era dor de felul cum îmi simt corpul când aleargă: liber! și am aflat că după naștere e multă încătușare în mușchi, articulații… și în minte.

Lactația nu scade dacă te reapuci de sport – asta a fost o preocupare inițială destul de mare pentru că alăptez exclusiv și la cerere, dar pe parcurs a devenit o certitudine că așa e: cantitatea nu scade, gustul habar n-am dacă se schimbă, n-am primit reclamație 🙂 Ca observații, am crescut treptat numărul kilometrilor (nici nu s-a putut altfel…) și am avut grijă la hidratare.

Kilogramele sunt alea vechi, mușchii nu. Am realizat asta de la primele alergări, că nu prea mai am de cine trage, și chiar dacă o sune ca o tâmpenie, alergatul mi-a stopat și tendința de slăbire care mă dusese sub 47kg și continua (48 e normalul meu). Acum simt cum mușchii reîncep să se arate, dar pentru o tonifiere generalizată aș mai avea nevoie și de alte sporturi complementare (cross-training) sau măcar fitness acasă. Să zicem că uneori sunt pe drumul cel bun.

Durerea din dreapta face pauză o dată cu tine. Cei care suferim de nesuferita durere din dreapta sus, „la ficat”, știm prea bine asta. Rar am auzit pe cineva să fi scăpat de ea pentru totdeauna. A fost atât de puternică de la primele alergări postnatale, încât, după căutări pe net și diverse presupuneri, am hotărât să adopt un program de alergare (îl voi detalia mai încolo) și să las naibii ieșitul haotic că nu mai ține…

9 luni de sarcină, 9 luni de revenire la ce-ai fost? Cu siguranță nu toate femeile au experimentat asta, dar eu am aflat, alergând, că nu mai sunt la fel. Nu încă. Deși am născut relativ ușor după un travaliu scurt (la 35 de ani, primul copil) și am avut o burtă ce mi-a permis drumeții până în luna a noua, la primele alergări am realizat că am ceva dureri și disconfort în zona bazinului și a tendoanelor inghinale (dureri pe care le-am mai simțit doar la singurul ultramaraton la care am fost, „7500”). Dacă n-aș fi alergat, n-aș fi băgat de seama că am problema asta. Abia după patru luni durerile au dispărut complet.

Înainte făceam febră musculară din orice, iar după pauze mai lungi de mișcare, chiar cruntă. Acum, am făcut doar la primele ieșiri, apoi febra a dat doar semne că s-ar instala. Nu știu să identific reacțiile bebelușei când acidul lactic ajunge în laptele matern, dar cică ăsta ar fi riscul. Îmi dau seama când trag mai tare după cum îmi simt de obosite articulațiile. Probabil când voi înceta alăptatul, va redeveni și febra musculară ce-a fost – o constantă a vieții mele sportive.

Din fericire, abdomenul meu a revenit destul de repede la normal, cel puțin în straturile superioare – diastaza abdominală de până în doi centimetri încă se mai evidențiază la control, motiv pentru care nu fac abdomene clasice. Dar la interior am avut o surpriză să constat că nu toate organele și-au reluat locul. După prima alergare mai lungă de zece kilometri, am avut un soi de febră a peritoneului (popular prapur), cert e că mă durea generalizat tot abdomenul plus coastele inferioare, de parcă mă lovise cineva cu parul… la rând.

Te gândești mai serios să ajungi teafără acasă. La primele alergări îmi simțeam gleznele nesigure (ce-i drept era încă gheață pe jos) și mi-era teamă să nu-mi rup ceva, să nu-mi îngreunez creșterea copilului. Mi-am păstrat grija asta, dar sunt foarte atentă și la cei din jur (mașini, bicicliști, pietoni cu câini în lesă și nasul în telefon, copii pe plăci sau role etc.) și nu e vorba de teama de accidentare în sensul sportiv – recuperările cer răbdare și-s frustrante oricum – ci de a fi cât mai sănătoasă ca mamă.

Alerg când se poate, nu când am chef. Aici am avut un pic de furcă cu mentalul. Eu alerg din două motive, unul că îmi place, mă reprezintă dintotdeauna forma asta de mișcare și al doilea, că am nevoie – terapeutic, alergarea e psihologul perfect sau masajul de relaxare pentru neuroni sau nervi încinși.

Dacă înainte nu-mi restricționa nimeni timpul atât de drastic și haotic precum alăptatul la cerere (bebe poate să mănânce și din oră în oră), acum am aflat că nu mai contează cheful dacă a mâncat și adormit copilul și au trecut cel puțin două ore de când am mâncat și eu: echipat viteză, ies pe ușă, puțină încălzire pe casa scării, pornesc ceasul și… izbucnesc – timpul nu trebuie pierdut, următoarea trezire e aproape!

„Asta nici când aleargă nu poate sta departe de telefon”. Cam așa mi-au auzit urechile. E drept că și smartphone-ul zilelor noastre e tot mai mare și mai greu de ascuns când alergi. De ce l-aș lua cu mine? Nu pentru poze sau facebook – ehee, ce vremuri erau acelea când alergam cu aparatul foto în mână! – ci pentru a fi oricând disponibilă celor rămași acasă. E felul meu de a mulțumi pentru ajutorul primit. Așa sunt și eu mai liniștită și nu trebuie să mă gândesc dacă totul e ok în lipsa mea.

Alerg în jurul casei, pe asfalt, eu iubitoarea de trail/poteci. Din același motiv ca mai sus. În caz că sună telefonul sunt la maxim zece minute de casă și nu-i nevoie să-mi dau duhul ca să ajung.

Sportul pe loc codaș – decizii și asumări – cu cât mai repede cu atât mai bine. Pe lângă surprizele medicale pe care le poți avea după naștere (o epiziotomie poate să jeneze în primele săptămâni cât o cezariană), mai sunt și alte lucruri pe care, o dată decise, trebuie să le accepți și să lași sportul pe loc codaș în viața de mamă. Dacă nu ai bunici/rude în preajmă să te ajute și nu ești genul care să apeleze la bonă, atunci da, nu ai cu cine lăsa copilul. Dacă vrei să alăptezi și nu adopți laptele praf care îi ține mai multe ore foamea în frâu, atunci nu poți lipsi prea mult de-acasă.

Comparația cu alte mămici – boală grea. Evident că nu m-am comparat cu mămicile care au ca sport preferat shopping-ul sau care nu practică vreun sport. Și evident că am trecut prin etapa asta neplăcută, de aceea o amintesc, dar cumva, m-am lecuit și mi-am amintit ca eu n-am fost genul care se antrenează sau care are o rutină strictă când vine vorba de sport. Cert e că există și super mame care au trecut și trec prin aceleași etape ca mine, dar care au făcut sport până aproape să nască și au reluat aproape imediat după, care au reușit să își organizeze timpul și să fie loc și de mers la sală etc. Și atunci de ce comparația asta frustrantă?

Reluarea cu succes a alergatului după naștere era de fapt nevoia de confirmare că maternitatea nu m-a schimbat la capitolul ăsta. Sunt atâtea mame care fac sport, unele sunt de-a dreptul remarcabile, dar a fost o perioadă (ianuarie-martie) când îmi pierdusem încrederea că aș putea reveni, când durerea de dreapta și trupul amorțit îmi diminuaseră drastic plăcerea alergării…
revenire-alergare

Programul sau cum poți iubi alergarea… și în mod organizat

Am mai scris eu undeva aici pe blog că mi-am ales un program de alergat. Pe scurt, dacă ești la un nivel mediu, te pregătește de un semimaraton în opt săptămâni. Mi s-a părut echilibrat și am pornit din start cu ideea „fac ce pot”. Se aleargă cinci zile din șapte ale săptămânii, duminica e alergare lungă, miercurea e zi de intervale, în rest doar kilometrii sunt precizați, de obicei câte cinci. Viteza e la alegere 🙂

Și nu, nu m-am înscris la vreun semimaraton și planul e ca după terminarea programului să continui repetând săptămâna care mi se potrivește cel mai bine. Sunt conștientă totuși că alergatul acesta pe plat e doar o menținere în formă, motiv pentru care nu țintesc nici un concurs de alergare montană anul acesta, de fapt, niciun alt concurs.

Nu credeam că o să mă țin, că o să ajung în săptămâna a șasea, iată. Radu, un prieten ce mă cunoaște destul de bine, a fost și el sceptic – e clar că un asemenea program nu se potrivea Claudiei de dinainte de sarcină. Dar viața cu un bebeluș te face să te ajustezi. E drept că am tot sprijinul tăticului ce stă cu bebe cât alerg eu, de obicei seara. Am mai și sărit destule zile, m-au ajutat și Paștele în deplasare sau ninsoarea de 48h din aprilie sau seri în care a intervenit ceva.

Beneficii până acum?

– după prima săptămână de program, durerea din dreapta a dispărut; mă mai încearcă în zilele când exagerez cu dulciurile sau când trec prea puțin ore după o masă copioasă. Din ce am observat, alerg cel mai bine seara înaintea cinei;
– pace-ul s-a îmbunătățit considerabil, acum reușesc un 8km sub 5min/km (ajung mai repede acasă, scad riscul de a fi sunată – sic!);
– psihic, îmi antrenez tot mai des ultimul kilometru – să nu mi se mai pară cel mai lung și cel mai greu, ci dimpotrivă, să savurez finalul alergării, să consum rezervele de energie sau pur și simplu să mă mobilizez să trag de mine doar pentru a-mi demonstra că pot trage de mine!
– m-am familiarizat cu diverși termeni tehnici, am mai citit una-alta și am îmbunătățit vag poziția în timpul alergării – aici cred că am nevoie de ajutor din exterior căci nu mă pot observa;
– mi-a mai revenit moralul pe calea cea bună, acum mă dor și pe mine picioarele când alerg 🙂 Durerea aceasta în dreapta a fost incredibil de frustrantă – să ai pulsul mic și picioarele ușoare și totuși să trebuiască să te oprești ținându-te de burtă…

Ca o observație, alerg surprinzător de bine după o zi în care m-am plimbat mult cu fetița în marsupiu, inclusiv drumeții pe Tâmpa, cu toate că se resimte din plin oboseala spatelui și a umerilor. Mă amuz și-mi spun că, fără povara celor peste șase kilograme ale ei, fug mâncând pământul, însă e o plăcere să o port și să ne bucurăm împreună de pădure, de poteci și chiar de puțin munte.

Cert e că la cele șase luni ale copilei e liniște pe frontul alergării, nu mă mai războiesc cu mine, ci doar las pasul să curgă, kilometrii să se adune și savurez din plin micile și copilăroasele victorii ale întrecerii cu mine (sau cu strava :)) ).

Nostalgia

Am urmărit sâmbătă mai toată ziua, pe facebook, desfășurarea Ecomaraton-ului. Nu am alergat încă niciodată acolo. Am realizat că oricum am alergat la foarte puține concursuri montane din 2010 încoace și cu siguranță nu voi îndesi statistica în anii ce urmează din două motive pe care le întrevăd ca fiind principale: unu, voi prefera drumețiile cu cea mică, alergările cu prietenii și al doilea, comunitatea de alergători montani din care m-am simțit cândva parte, o să fie tot mai restrânsă. Mă uitam la clasamentele de la Eco, la cros sau maraton și abia mai (re)cunosc până în zece nume feminine la fiecare probă.

Pentru mine concursurile de alergare montană au însemnat în primul rând să fiu pe munte într-o atmosfera „ca între prieteni”, alergând alături de prieteni, abia apoi provocându-mi limitele fizice, bucurându-mă de aceste provocări lăsând totul să curgă de la sine – fără prea multă competitivitate (sunt genul care se uită pe lista concurenților și-și propune cu entuziasm podiumul, dar care nu găsește resurse să mențină o poziție fruntașă) și cu antrenamentul venit din frecvența drumețiilor sau alergărilor pe bază de chef.

Cu cât trec anii comunitatea se schimbă, cum e și firesc, evoluează, devine tot mai sportivă, mai competitivă, mai numeroasă, dar și mai departe de ideea „urc/cobor atât de bine pe munte că îmi mai încerc puterile pe la concursuri”. Cumva, în atmosfera aceasta nouă, sunt sigură că destul de prietenoasă și ea, nu mă mai regăsesc, nu-mi mai regăsesc semenii. Nici eu nu mai sunt la fel, căci până și eu am ajuns să mă antrenez. O spun de parcă e ceva rău, nu e, dimpotrivă! așa și trebuie să te duci la un concurs, mai ales montan – pregătit! – însă pot trăi bucuria alergării pe munte și altfel.

Nostalgică? Da. Incurabil și definitiv pentru că a fost o perioadă frumoasă despre care poze ca cele de mai jos spun totul… Ce va urma însă e o nouă poveste căreia vreau să îi acord încredere fără să o mai compar cu trecutul.

ciucas-x3

finiș la Ciucaș X3 2015, 40km, locul 6 open feminin

MPC 2015, finis locul doi

finiș la Maratonul Pietrei Craiului 2015, 41km, locul 2 open feminin

14 Comentarii

  • Prietenii de abia asteapta sa fie alergati prin Postavaru, de la 1 iunie incolo :). La asfalt nu vin, caci pace-ul de pe Strava ma dezarmeaza complet.

  • Se vede cat chef de alergare ai acumulat in perioada de pauza si ma bucur pentru bucuria ta de a relua miscarea 🙂 Memoria musculara e ceva divin si, parca, dupa ce ti-am citit articolul am ajuns la concluzia ca si corpul va lupta sa faca ce ii place. Chiar daca s-au mai schimbat lucrurile din punct de vedere fizic si al disponibilitatii, corpul tine cu noi. Sper sa ne revedem curand pe vreo poteca inverzita sau vreun varf de munte 🙂

    • Îți dai seama! Dor de munte, dor de alergare, dor de umblat creanga…
      Tocmai asta a fost revelația mea, că trecând prin sarcina, corpul uită ce-a fost pentru că se schimbă. Efortul de a face loc burții, de a naște primează. Însă lucrurile revin la normal cu puțină răbdare și desigur… muncă 🙂
      Să ne revedem cu bine și până atunci, picioare ușoare, podiumuri cât cuprinde!

    • Eh, Cătălin, cu muntele în spatele blocului și eu tot pe asfalt alerg. Deocamdată. În curând chiar ne mutăm acolo unde muntele e în spatele blocului și mă voi bucura de poteci chiar și la 5 minute de casă 🙂

  • Ce frumos!! Am citit articolul cu sufletul la gura. Pace-ul de sub 5/km mi se pare ff bun, dar nu stiu cat aveai inainte…Si eu sunt insarcinata in 39 sapt si abia astept sa reincep sa alerg, dar sa particip si la concursuri. Sper ca nu sunt incosntienta ca m-am inscris la 21 km Ciucas anu’ asta.
    Mai ales ca podium nu am luat niciodata si pace-ul de 5min/km pe plat a fost cel mai bun pt mine.

    • Bună Adriana!
      Înainte alergam doar în zilele foarte bune cu pace sub 5 și atunci pe distanțe scurte, 1-2km. De obicei, pe plat aveam undeva între 5:30-5:45, iar pe munte varia după cum urcam-coboram. Concursurile sunt tentante, mai ales acum, te înțeleg perfect! Vei simți nevoia confirmării că faci aceleași lucruri ca înainte de sarcină.
      Legat de Ciucaș, nu ai de unde știi de-acum ce va fi. Îți doresc să alăptezi, e foarte bine pentru bebe, dar nu te mint că alăptatul e greu și cere prezența ta aproape non-stop.
      Naștere ușoară și revenire cât mai ușoară după!
      Ai răbdare cu tine, mai ales în primele șase săptămâni!
      (apoi verifică-ți diastaza și reîncepe sportul prin exerciții specifice postnatale – se găsesc pe youtube)

      • Buna, si eu imi doresc sa alaptez din nou. Stiu ca e greu, am alaptat la cerere si primul copil, timp de 2 ani si 4 luni.
        Cu diastaza nici acum nu mi-e clar… daca am avut dupa prima sarcina s-a remediat cu cross training: alergare, inot, cycling.

      • Ohoo, ești la al doilea, înseamnă că știi deja cum stă treaba! Felicitări pentru 2 ani de alăptat, e ceva!
        Găsești pe net cum se testează diastaza (pe scurt, o variantă e: te întinzi pe spate, îndoi genunchii, ridici capul la 45 de grade, pui mâna la buric și o plimbi pe axa verticală spre stern și apoi spre pubis – dacă simți adâncitura între mușchii abdominali mai lată de 2 degete atunci e nevoie de exerciții dedicate pentru a apropia cât mai repede și corect mușchii) sau poți merge la un cabinet de kineto unde poți face și o recuperare ca la carte.
        E mare lucru că înoți și mergi pe bicicletă, bune și pentru corp și pe post de cross-training pentru alergare. Ar trebui să fac și eu ceva în direcția asta.

  • Felicitari pentru perseverenta! Nu-i usor sa le faci pe toate. Eu am descoperit alergarea de abia dupa ce am intarcat al 4-lea copil. Urmeaza sa-l nasc pe al 5-lea si l-as lua cu mine, la „plimbare” pe dealuri, uneori cand mai creste. Un carucior de alergare mi-ar fi de folos. M-as intoarce mai repede la competitii. Spor la alergat tuturor!

    • Cinci? Felicitări, Aura! La tine perseverență, nu la mine 😛
      Pentru cărucior de alergare cam e nevoie de infrastructură sau poate ai norocul să locuiești undeva aproape de parc sau cu trotuare pe care nu se parchează. Am văzut în Canada un adevărat fenomen, erau chiar întâlniri ale părinților cu cărucioare de alergat, însă era și parcul liniar, cu pistă de bicicletă, cu loc de plimbat, de nu se înghesuiau toți pe același petec.
      Revenire rapidă și, de ce nu, cu o parte din marea ta trupă!

      • Multumesc. Daca totul merge bine ne vom prezenta la linia de start la ~Cindrel in alergare~. Anul trecut gasca noastra a luat locul 1, dar de data asta vom fi melci.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *